Ajunsesem într-o cameră mare și aglomerată, plină cu oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată.

După câteva zile aveam să înțeleg mai bine compoziția umană a camerei. În mare parte, noii mei confrați erau oameni în vârstă, cu studii medii, cu condamnări mai mari ori mai mici; o masă eterogenă care nu-mi spunea mare lucru.

Am avut totuși marea bucurie, ca după câteva zile, să fie adus Sergiu Mandinescu. Un tânăr, fost student la filologie, poet talentat. Poate cel mai talentat poet simbolist al românilor. Am reținut în timp un capitol dintr-un volum al său, capitol intitulat sugestiv „Simfonia Culorilor”.

Cum lângă mine, sus la „etajul” trei, cam acesta avea să fie plasamentul meu pentru mult timp, fiind foarte tânăr, mai era un pat liber, i l-am recomandat lui Sergiu. A acceptat fără să clipească, cățărându-se cu o agilitate de felină. Avea ceva zdrențe cu el drept bunuri personale. Și-a lăsat bocancii rupți la „parter”.

Era înalt, foarte slab, livid, cu ochi mari, negri, febrili, nasul proeminent, față ovală și bărbia alungită.

Una peste alta, nu era un ins plăcut la prima vedere. A fost însă destul să ne retragem și să discutăm preț de o jumate de oră, ca după aceea, niciodată, în toată viața mea, indiferent unde m-am aflat, și a venit vorba despre el, să nu-i fi stat alături, sau să mă mai fi despărțit sufletește de el. Nu am dat importanță faptului că a trecut cu o oarecare reținere ori grabă printre cei aflați în cameră oprindu-se chiar la mine. Nu observasem nici unele priviri mirate ale unor deținuți mai vechi.

Nu receptasem atitudinea, ostilă a unora, la intrarea lui în cameră. Da, îmi amintesc bine; a avut parte de o primire mai mult decât reținută; o primire chiar puțin ostilă. Acestea erau reflecțiile mele de mai târziu, înțelegând și iuțeala cu care s-a urcat în patul de la nivelul al treilea.

De cum ne-am cunoscut, am făcut un fel de front comun. Nu știam mai nimic despre drama pe care o trăise Sergiu.

Fusese printre primii studenți, care trecuseră prin inegalabila experiență de la Pitești. Era supraviețuitorul acelei crime abominabile prin care, comunismul se lepăda, încă o dată, de civilizație.

Încă o dată se scălda în sângele elementului național românesc și făcea să se cutremure toată lumea civilizată, atunci când avea să afle totul. Sau aproape totul despre marea crimă împotriva tineretului creștin, împotriva datinilor și tradițiilor românești! Personal nu cunoșteam bine fenomenul; aflasem câte ceva în Jilava și parcă ceva vag auzisem și la securitate de la N.N.

Viața noastră penitenciară se scurgea monotonă și din ce în ce mai depresivă. Programul camerei era unul de voie; adică, se formau grupuri și se disputa liber.

Eu rămâneam aproape de Sergiu, chiar dacă el nu era prea vorbăreț. Avea preocupări diferite de ceilalți. A fost prima dată când am văzut un ciob de geam pe care el scria cu un pai de mătură! Nu ce scria mă interesa, ci modul în care își pregătise „tăblița” mă fascina.

- Simplu, iată, faci rost de o bucată de geam, o umezești și cu un corp tare răzuiești puțin var de pe pereți, pe care îl păstrezi într-o cârpă și cu acel săculeț tamponezi geamul, cum spuneam, doar un pic umezit. Văzuse mirarea mea și mi-a explicat totul. Am înțeles că venise cu geamul ascuns între boarfe. Abia mai târziu am înțeles, că de fapt, pe el nu-l mai interesa dacă-l prindeau cu „înscrisuri" și-l pedepseau. Era foarte activ la pereți. Transmitea și era chemat prin Morse mai tot timpul.

În zilele care au urmat, mi s-a sugerat că individul este foarte periculos! Alții spuneau că a trecut print-un examen greu și că îl picase. Nici unul însă nu a avut curajul, să nu spun decența, să-l abordeze direct pe el și să-i reproșeze, ceea ce știau reprobabil, despre el.

Într-una din zile, am fost scoși la plimbare. Ușa s-a deschis și sub supravegherea gardianului am ieșit pe rând. Am ieșit și eu. Mă țineam de turmă, când Cârciu, plutonierul, m-a oprit și oripilat m-a întrebat:

- Deținut, bă, ce-i cu tine? Unde-ți sunt bocancii? Ce cauți afară desculț?

I-am relatat întâmplarea cât am putut mai scurt.

- Treci înapoi! N-ai ce căuta afară!

M-am întors în cameră. Mai erau câțiva, printre care și Sergiu, care m-a primit râzând.

Puteai să-i fi luat pe ai mei, mi-a spus el calm. Dar poate că este mai bine așa. Vei primi încălțămintea. Ai salutări de la Costică Zmeu, mi-a mai spus el. Vorbise deci în lipsa noastră. De altfel, este momentul să recunosc, că prin Sergiu, via morse, am cunoscut câțiva băieți de toată isprava, printre care Costică Zmeu, Pânzaru, Boutmy ș.a. […]

A doua zi, a intervenit ceva foarte nou în programul nostru de temniță. Baia!! Cred că era în jurul orelor 11 dimineața, când șeful secției, plutonierul Petrică, ne-a scos la baie. Totul se petrecea într-o cameră mai mare la parter, în care erau mai multe dușuri. Timpul era mai mult decât limitat, așa că trebuia să intri fuga sub duș, să te săpunești - dacă aveai cu ce și apoi să apuci să te Iimpezești. Totul era contra cronometru!

Tabloul era ca de pe altă lume. În aburul care devenea tot mai dens, se auzeau strigăte; „apă fiartă”, ne opărim, apă fiartă.

Oamenii se calmau, apoi din nou se isca un alt gen de agitație din cauza apei care venea rece ca gheața.

Dezbrăcați bărbații sunt grotești. În acele condiții, slabi, cu oasele proeminente, alții cu deformații reumatice grave, precipitați și neîndemânatici, erau jalnici.

Cum operațiunea aceasta se întâmpla foarte rar, nu am înțeles niciodată dacă era un program stabilit, ori dacă se întâmpla atunci când se întâmpla!

Trăiam fără acest minim de igienă, așa cum impunea regimul bestiilor roșii. Scursurile mahalalelor care îngroșaseră rândurile partidului unic, forța motrice a unei mașini de distrugere umană și ideologică, a unor națiuni, care, se pare, nu-și vor mai reveni niciodată.

Blestemați să fie ei și cu dascălii care le-au croit acea misiune satanică!

La un metru de mine, I-am observat pe Sergiu. De pe trupul lui înalt, deșirat de slab, un șuvoi de apă limpezea escavațiile care-i acopereau spatele, dar mai ales fesele. Dumnezeule! Oare ce fiare rupseseră din sărmanul acela!?

- Gata! Afară fuga marș, a urlat gardianul.

Am plecat capul și ud cum eram, am tras peste mine cămașa, izmenele și mai mult dezbrăcat, am ieșit în pas alergător, împins de cei care năvăleau din spate. Ce scenă, ce frescă greu de imaginat. Eram pe jumătate animalizați! Niște arătări scârboase, îmbrâncindu-se și îmbulzindu-se. Acela era programul. Timpul era măsurat la secundă. Cum cei din față alergau mânați de bestiile în kaki, alergam și eu, privind totuși panorama aceea demnă de silă si de compasiune. Cu cămășile trase pe jumate peste cap, cu nădragii în vine, uzi și încovoiați alergam toți ca o turmă bolnavă.

- Haide, hai, dă-i la pas, hai banditule, mișcă mă în p... mă-ti, că mă grăbesc, urla gardianul netrebnic.

Ajunși în celule, mai toți discutam despre blestemata aia de baie. Blestemată, desigur, dar și așa cum era, se întâmpla inadmisibil de rar. Dacă mai pun la socoteală și faptul că rufele pe care le îmbrăcam de obicei erau nespălate de luni, atunci baia nu mai era decât un pretext administrativ.

Sergiu era deja întins pe pat. Era bine îmbrăcat. Așa ca oricare deșcă bătrână, mai adunase și el câte ceva zdrențe civile. Avea un cojocel pe care îl și pusese pe el și cu ochii mari, febrili, privea în tavanul murdar. Îi vedeam fantoma cu găuri care-i perforau inima, stomacul, tot, când el, ostenit mi-a spus:

- Așează-te și hai să mai vorbim despre ale noastre. Hai, că nu se știe cât vom mai fi împreună.

- Da, sigur, este chiar momentul, am spus la repezeală fiind interesat de poveste. Nara calm, detașat, tainic și dureros; nu și-a schimbat tonul nici când mi-a povestit despre propria lui „cădere”. Doar ochii lui deveniseră mai febrili când mi-a mărturisit că, odată, a fost învins în timpul unui supliciu care durase mai bine de jumate de an.

Cu o sinceritate nemimată, omenește, mi-a mărturisit că reeducat fiind, ajunsese normator în fabrica de mobilă a Gherlei; uneori, împărțea mâncarea și cu polonicul mic, rația redusă deci, pentru aceia care nu-și îndeplineau norma.

Mi-a mai spus cum, datorită denunțului său, un om simplu, un maramureșean care nu și-a făcut norma, la ordinul comandantului Goiciu a fost băgat la carceră. Omul a făcut o formă de tuberculoză galopantă și cu toată intervenția medicală, pentru care el, Sergiu s-a zbătut, omul a decedat.

Carcera era un „sicriu" de circa 80/80, înaltă de 2 m, al cărui interior era îmbrăcat cu sârmă ghimpată. Pedepsiții erau obligați deci să stea în picioare, fără măcar să se fi putut rezema de sârma ghimpată, uneori chiar și o săptămână!!! Și totuși, au fost oameni care au rezistat! Metoda era simplă. În momentul când pedepsitul, lipsit de puteri, adormea în picioare, inconștient se lăsa pe una din laturile carcerei, care se prăvălea. De multe ori pedepsiții culcau carcera deliberat. Gardienii nu se oboseau să le ridice, așa că nefericiții continuau să execute zilele de pedeapsă din poziția culcat.

-  Da, nu-i ușor, îl am aici, arăta el cu degetul spre pieptul acela costeliv.

Îl uram în acele momente. Îl disprețuiam și-mi era rușine că îl ținusem drept prieten. Apoi când îi vedeam spatele numai găuri, carne vie plină de sânge, când îl vedeam, așa cum îl văzusem de multe ori, cu capul prins între mâini și ghemuit, până între picioare, cum tremura minute în șir, îl iertam și mă rugam pentru el.

Realizam că și el fusese victima violențelor fizice și psihice. Țurcanu însăși se ocupase de „educația” lui și se ocupase bine; urmele de pe spate și de pe cap sângerau continuu; iar el sângera tot pe dinăuntru!

Partidul Comunist, marele criminal, care ordona. prin Ministerul de Interne, toate aceste atrocități, nu a fost tras la răspundere nici azi, pentru acele crime împotriva umanității. Amnesty International își făcea de lucru, ca de obicei, prin America Centrală și cea de Sud, pe unde inventa, la nevoie, dictaturi. Cortina de Fier nu a existat pentru ea decât așa... ca o metaforă. […]

Sergiu avusese un presentiment! A doua zi, imediat după masa de prânz, plutonierul Todea l-a scos și dus a fost. Nu l-am mai văzut; un timp am mai comunicat prin morse. Ajunsese din nou la camera spital. După circa doi ani, s-a liberat. Trecuse prin iad timp de zece ani lungi cât o eternitate! […]

După ce m-am eliberat și eu, m-am interesat, un timp, de soarta lui Sergiu. De la foști prizonieri, camarazi de-ai mei, am aflat că nefericitul a mai trăit liber aproape doi ani, apoi a murit de cancer la cap.

Sursa: Ovidiu Vasilescu, Constelația fantomelor roșii, Editura Călăuza, Deva, 2009, pp. 121-130.

La 3 mai 2002 am primit, la Constanța, o scrisoare de la domnii Alain Paruit și Philippe Hélies. Pe primul îl cunoșteam după nume, în calitatea sa de scriitor, colaborator al „Europei libere” și prieten al lui Ion Omescu, una dintre cele mai fascinante personalități pe care le-am întâlnit în pușcărie.

O scurtă prezentare a vieții și activității scriitorului și omului de teatru (în franceză) începea astfel: „Ion Omescu a murit tragic la Paris la 14 august 2000” și se termina cu fraza „conform ultimei sale dorințe, Ion Omescu va fi incinerat la cimitirul Père Lachaise vineri, 3 mai 2002, când un ultim omagiu îi va fi adus la orele 16,45.”

Exact în ziua în care primisem scrisoarea. Așadar la Paris se sfârșea o viață începută la 26 noiembrie 1925. Fiu unic al unei distinse familii de farmaciști, Ion a absolvit liceul „Moise Nicoară” cu media maximă, numele său fiind înscris pe placa de marmură a așezământului. A făcut strălucite studii de artă dramatică și, ca un „passe-temps”, de drept și de cultură fizică. Angajat la teatrul Comedia (nu împlinise 22 de ani), după puțin timp va intra în trupa Naționalului bucureștean.

Bolșevizarea țării îl face să încerce a ajunge, împreună cu regizorul Mircea Marosin, în Occident. Sunt prinși și condamnați. După cinci ani de închisoare, inclusiv pe șantierele cumplitului Canal, Omescu a intrat în lumea teatrală, la Naționalul ieșean. Valul de arestări consecutive Revoluției maghiare din noiembrie 1956 îi va aduce o nouă condamnare: o percheziție la locuința unui prieten la surprins acolo și, în servieta de care nu se despărțea, securiștii i-au găsit manuscrisul unei cărți în care descria ororile de la Canal. A fost eliberat în 1964. Înzestrat cu o putere de muncă uriașă, reintră în 1965 în viața teatrală, interpretând personaje ca Romeo, Franz Moor, Oreste, Thomas Becket (în piesa lui Anouilh a jucat împreună cu Teofil Vâlcu, amândoi cu atâta strălucire încât marele om de cultură Petru Comarnescu a exclamat, într-un grup în care se afla și semnatarul acestor rânduri: „Domnilor, cu tinerii aceștia putem merge și la Théâtre des Nations!”, în sensul că puteam concura cu oricare mare trupă din lume).

A regizat un film - „Pentru că se iubesc” și s-a așternut pe scris. În doi ani a publicat un volum de piese istorice - printre care excepționala dramă Veac de iarnă, cu trimiteri la totalitarism, pusă în scenă la Constanța - și un volum de versuri, Filtru.

În 1972 a fost invitat, în calitate de exeget al operei lui Shakespeare, la Stratford-on-Avon, locul de naștere al marelui dramaturg, la o reuniune internațională. Atunci a luat Ion Omescu hotărârea de a nu mai reveni în România.

Stabilit la Paris, unde cere azil politic, după câțiva ani dificili se va integra în lumea teatrală europeană. Timp de zece ani (1975-1985) predă arta dramatică la Conservatorul de la Maastricht. În 1981 fondează, în capitala Franței, „La Compagnie de théâtre ION OMESCO”: pune în scenă piese de Ghedelrode, Strindberg, Mrozek, iar la Courtrai (Belgia) - Othello, în 1991.

Specialist de talie europeană în materie de Shakespeare, publică, la prestigioasa editură pariziană Presses Universitaires de France patru volume, printre care teza sa de doctorat intitulată Hamlet ou la tentation du possible (1987), distinsă cu premiul Biguet al Academiei Franceze.

Ultima dată a venit în țară cu prilejul lansării volumului El și Celălalt (1996). În total, Ion Omescu a făcut 12 ani de închisoare. Așadar acest reprezentant strălucit al generației sale, acest intelectual desăvârșit a fost scos din circuitul vieții și al creației timp de doisprezece ani. La fel ca sute și mii de intelectuali, fala României, pe care comuniștii i-au trimis după gratii, aplicând planurile diabolice ale NKVD. Făcând o socoteală simplă, rezultă că, până la 39 de ani, când a fost eliberat, Ion Omescu nu a avut decât câțiva ani ca timp de studiu. Citise, în acel răstimp, cât alții într-o viață. Cultura lui era uluitoare; tinerii îl socoteau a fi o replică modernă a renascentistului Pico della Mirandola, despre care se spunea că știe tot ce se poate ști și ceva pe deasupra... În afară de extraordinara sa memorie, Omescu avea o capacitate de asociere ieșită din comun. L-am cunoscut la Salcia, în crunta iarnă a anului 1959, în barăcile unde singura sursă de căldură erau trupurile noastre de robi forțați să construiască imensul dig din Insula Mare a Brăilei. Am fost împreună, bolnavi de febră tifoidă, la spitalul din Constanța, în lagărul de „febriști” de la Stoienești - unde convalescența ne-a lăsat, celor tineri, răgazul de a învăța limbi străine. Apoi la Gherla. Îmi voi reaminti cât voi trăi de ceasurile de seară din fostul grajd de la Stoienești unde, în afară de Omescu, care „scria” în gând poezii pe care studenții le învățau cu speranța că vor vedea cândva lumina tiparului, se afla încă un poet, un talentat creator de stihuri de excepție, Robert Eisenbraun alias Andrei Ciurunga, alias Robert Cahuleanu. Erau serile noastre de vis și de taină, când se mistuiau pe tăcute ziduri și gratii nemairămânând nimic din mizeria și duhoarea barăcii, seri de aur și lumină dăruite de Omescu. Interpreta din Shakespeare, juca mai multe roluri, modela din gest și cuvânt personajele, le aducea printre noi, mutându-le în altă dimensiune, anulând paturile împuțite și spațiul sărac dintre ele. Pe Hamlet l-a jucat în engleză, monologul prea-lucidului și mult nefericitului prinț fiind cizelat cu grija și măiestria cu care l-ar fi rostit pe scena Naționalului. Actorul vorbea doar pentru cercul din jurul lui, vocea nu părea că trece de noi, doar când volumul rostirii se umfla ca pâraiele de munte căzând în văgăuni bubuitoare, nimeni nu mai scotea demult o șoaptă, magia verbului pusese stăpânire pe toți, îi fascina, anihila realul, deschizând în suflete porțile unei libertăți mai pure și mai înalte decât cea de dincolo de sârma ghimpată...

Ca și Dostoievski, pe care îl iubea enorm, Ion Omescu a transformat tărâmul suferinței în spațiu al biruinței spiritului asupra distrugerii și urii. Chiar dacă n-ar fi scris nimic, dacă n-ar fi lăsat posterității o operă cizelată cu minuția orfevrului, cel căruia toți îi spuneau „maître” tot ar fi meritat respectul nostru pentru fapta sa fără de preț, aceea de a-i fi învățat pe tineri, în cruntul univers concentraționar, lecția demnității și a speranței.

Sursa: Alexandru Mihalcea, „I se spunea «maître»: Ion Omescu” în Memoria. Revista gândiri arestate, nr. 47-48 (2-3/2004), pp. 100-103.

La spitalul Salcia l-am cunoscut pe Robert Eisenbraun – pseudonim Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, despre care auzisem că este un mare poet. Sensibilitatea lui îngemănată cu dragostea pentru libertate l-au adus în închisoare de două ori. Prima dată în perioada 1948-1954 și a doua oară primise 18 ani, din care făcuse trei. Era închis, căci era vinovat, după cum spunea el, pentru propriile lui cuvinte. Era un omuleț cu ochelari cu zeci de dioptrii, retras, visător și totuși extrem de virulent în discuțiile contradictorii. Avea și el o febră și era suspect de tifoidă. Talentul și sensibilitatea, ca și ironia lui robustă în fața suferinței, m-au apropiat de el.

Am avut șansa să fiu printre primii care puteau auzi versurile create de el. Multe îmi revin mereu în minte. În camera de spital îl zăream cum stătea cu ochii închiși într-un colț al camerei și apoi îmi spunea versurile ce le făcuse. O poezie a lui, intitulată ”Credință”, pe care am auzit-o la Salcia, o aud parcă și astăzi:

Acestei fete de-mpărat de sub pleoape
I-aș fi un paj atât de credincios
C-aș apăra-o de oglinzi și ape
Și de amurgul muritor, frumos
Și-aș aștepta, cu ora sau cu veacul,
Să treacă-n taină prin pădurea mea,
Când se-nfioară ca de nuntă, lacul
Și prinde-n pumni lichefiata stea.

[…] După trei săptămâni, în a doua jumătate a lunii martie, s-a hotărât să ne trimită la spitalul Constanța. […] Am plecat împreună cu Robert și alți 6 colegi. […] A doua zi dimineața ne-au dus direct la spitalul din Constanța su prelata unui camion al Securității. Personalul medical era același și cu aceeași corectitudine și dăruire ne-a primit și ne-a îngrijit. Am avut o medicație corespunzătoare și o mâncare bună. […] Robert se restabilise și continua să creeze zilnic noi și noi poezii. La gândul că ne vom reîntoarce în lagăr și vom relua viața de infern de acolo, găseam din nou argumente optimiste. […]

Robert era într-un pat lângă mine. Eu credeam că doarme, era culcat cu mâinile peste ochi. Se ridică brusc, se așează pe marginea patului meu și-mi spune la urechi ultimele versuri:

La logodna visului cu luna,
Când sub gene candele se-aprind
Stelele coboară câte una
Din mătăsuri palide foșnind

Zălogiți nimicului tăcerea
Plopii ce din caiere și-o torc
Vântul doare lin ca mângâierea
Mâinilor ce nu se mai întorc

Sieși neputând să-și mai încapă
Sub adâncă zare-a nimănui,
Sufletul se varsă ca o apă,
Dincolo de limitele lui.

”Ce zici dacă i-aș spune ”Limite”, merge?”, ”Sigur că da, i-am răspuns eu, numai că te rog s-o repeți, căci vreau s-o rețin”. […] În ziua plecării, am fost conduși cu privirile de aproape întregul personal al secției de boli contagioase, ce ieșise la ferestre sau în curte. În ochii lor vedeam neputința de a ne ajuta și durerea ce o încercau că nu pot să împiedice plecarea noastră. […] Drumul l-am parcurs sub prelata unui camion până la Piatra. Apoi, am traversat Borcea cu pontonul și-am mers pe jos, până la Stoienești. […]

Omulețul cu ochelari ne făcea în fiecare zi o poezie, iar seara ne delecta cu versurile lui. În timpul zilei jucam împreună șah. La un moment dat părăsea tabla de joc și se ducea într-un colț, unde stătea ghemuit câteva ore. Apoi venea și-mi spunea versurile la ureche, căci știa că n-aud.

Într-o zi când chibițam o partidă de șah între Saul și Radu, Robert vine și mă ia deoparte și-mi spune versurile intitulate ”Veriga”:

Am răbdat de sete ca o secetă
Și-am suferit ca o paragină de foame
Simțeam câteodată că verile pregetă
să-mi aștearnă livada cu poame.
Pașii tăi mi-au lăsat, amăruie durearea
de a nu-i fi păstrat. Auzeam
cum îmi zgârie târziu câte-o rază tăcerea
pe sufletul plat, ca diamantul pe geam.
Era poate gândul că ore sărace
au ars pe de lături de anii frumoși
că n-am împlinit la soroace
existența-ncepută-n strămoși
Mă simt vinovat pentru multe
Anii, aproape băuți,
se opresc în materia mea, să m-asculte
prelungiți în urmași nenăscuți.

Sursa: Doru Novacovici, În România după gratii, Editura Fundația pentru Tineret Buzău, Buzău, 1994, pp. 122-123, 129-130.