Pe poetul „Şesurilor natale” l-am cunoscut în 1930, la Braşov, în anii în care mă dedicam cu „trup şi suflet” colecţionării de autografe, în mână cu albumul meu cu scoarţe aurite. Cineva îmi povestise sau le spusese părinţilor mei, că se găsea la Braşov într-una din pensiunile de pe strada Nisipului (nu mai ţin minte dacă „de sus” sau „de jos”), în Şchei. Nu mi-a fost greu s-o găsesc şi încă o văd, ascunsă într-o grădină inundată de flori, plină de pomi fructiferi, un peisaj care, în clipa în care îl revăd în Honolulu, cu jumătate de veac mai târziu, mi se pare asemănător cu grădinile din Ticino, în Elveţia, descoperite în deceniul ’40, când ne duceam la Montagnola să-l vizităm pe Hermann Hesse, a cărui nevastă, Ninon, era originară din Cernăuţi şi ne invitase să-l vedem pe autorul lui „Demian”.

Am întrebat pe servitoarea care m-a întâmpinat, unde era odaia lui Crainic, am suit câteva trepte la primul etaj, am bătut la uşă şi după ce-am auzit „intră”, spus cu un glas puternic, am apăsat pe clanţă – şi am intrat.

M-a izbit un miros de ţigări de foi atât de intens şi un abur albastru atât de dens, încât omul care şedea pe scaun în faţa unei mese pline cu hârtii, părea învăluit într-un nor albastru. M-am prezentat, am spus scopul vizitei şi când bărbatul de pe scaun s-a ridicat în picioare, am văzut că mă aflu în faţa unui om mai degrabă scund, cu un cap încoronat de o impresionantă chelie (Crainic era născut în 1899, având deci, în 1930, vârsta de 41 de ani, fiind – îmi spun – cu douăzeci de ani mai tânăr decât sunt eu în 1980) aşa cum mi-l închipuiam, după ce-l văzusem desenat de Marcel Iancu în „Antologia” lui Pillat şi Perpessicius.

Pe măsură ce-i spuneam ce mă aducea la el, am văzut că se uita la mine cu mai multă simpatie, punând mâna pe ciuful de păr creţ care - zice-se - îmi era caracteristic în anii aceia, mai cu seamă după ce-l desenase Marcel Iancu, în acel prim portret pe care mi l-a făcut în Livada Poştei. A luat albumul pe care-l pusesem pe masă (colecţia se afla încă la început, înainte de-a fi mers la Bucureşti în acel memorabil „turneu”, în care mă ghidase Lucian Boz), în timp ce eu mă uitam cu atenţie la masa improvizată în birou, pe care se aflau zeci de foi umplute cu litera măruntă şi regulată, ca un fel de dantelă fină, fără să-mi pot da seama că – mai puţin de un deceniu după aceea – aveam s-o văd pe numeroasele manuscrise pe care mi le dădea pentru „Gândirea”, în sumbra cămăruţă din strada Domniţa Anastasia, între anii 1938-41, în care aveam să fiu secretarul de redacţie al revistei. 

Ajungând la cele două pagini cu epigramele lui Cincinat Pavelescu a râs cu poftă, amuzându-se de improvizaţia lui Eugen Jebeleanu, examinând cu atenţie portretul – excelent – de Marcel Iancu (îl văd şi azi: „pozasem” cu şapca de şagunist împinsă pe ceafă, în pantaloni scurţi, cu o bluză peste care purtam un fel de veston, stând în picioare, răzimat de-o balustradă a terasei, cu braţele întinse de-a lungul barei de fier din spatele meu), apoi luă tocul de pe masă (ţin minte că-i plăcea să scrie cu toc şi peniţă), îl muie în sticluţa cu cerneală „Pelikan” şi începu să aştearnă pe foaia albă şirele de litere care curgeau în ritm egal, fără a putea urmări, de la spate, ce scria.

După ce a isprăvit de caligrafiat cele opt sau zece rânduri, a pus albumul de-o parte, peste maldărul lui de hârtii, lăsând să se usuce cerneala şi între timp am mai stat de vorbă despre liceul la care învăţam – eram în clasa a II-a – despre lecturile mele, despre notele de la şcoală şi când i-am spus că îi citeam pe poeţii expresionişti germani, s-a uitat la mine cu un amestec de simpatie şi ironie, cu un surâs şugubăţ, fără să spună niciun cuvânt. Părea amuzat de ceea ce auzise şi ceva mai târziu urma să-mi dau seama cât de departe se afla Nichifor Crainic de expresionişti, el care fusese întotdeauna un atent lector şi comentator al poeziei germane, însă se oprise la Rainer Maria Rilke, aflându-l pe Trakl „decadent”.

Cerneala se uscase, mi-am luat rămas bun, mulţumind pentru autograf şi când am dat să ies pe uşă, Crainic a avut un gest pe care, cu un an mai târziu, avea să-l aibă şi Romulus Dianu: m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe frunte.

***

Au trecut – repet – cincizeci de ani din ziua aceea de superbă vară braşoveană, eu însă îmi aduc aminte, când scriu aceste pagini în Honolulu, nu numai de textul aproape exact al autografului, cuvând de cuvânt, literă cu literă, ci şi de forma migăloasă cu care era desenată fiecare literă şi de semnătura în care „N”-ul părea un fel de undă şi „C”-ul o semilună.

Am continuat să citesc cărţile lui Nichifor Crainic, mai ales acelea de poezie, însă trebuie să recunosc că, mai mult decât „Darurile pământului” şi „Şesuri natale”, încă de pe atunci, m-au atras „Cuvintele potrivite” pe care le citeam tot atunci, fără a mai vorbi de „Plumb”-ul lui Bacovia şi de poeziile, risipite prin reviste, ale lui Ion Barbu, care aveau, în curând, să constituie „Joc secund”. Urmăream de asemenea numerele „Gândirii”, care până cu câţiva ani în urmă apăruse la Cluj.

Când în 1933 a apărut în „România Literară” a lui Liviu Rebreanu comentariul despre debutul meu în „Klingsor” (al cărei cititor regulat era Crainic), comentariu nesemnat, datorită secretarului de redacţie, poetul Cazimir Baltazar, părinţii mei au primit o extrem de călduroasă scrisoare de felicitări din partea lui Crainic, care le ura să mă „dezvolt armonic, lângă înţeleptul meu Tată şi fericita mea Mamă”. De altfel, contactul cu Nichifor Crainic, între anul debutului (1933) şi 1937, când am descins la Bucureşti ca student, a fost numai epistolar şi sporadic. Desigur că în cursul acelor ani el a mai fost la Braşov, dar n-am avut ocazia să ne întâlnim. În vitrina fotografului Netolyczka, pe strada Porţii, am văzut fotografia lui, în care trăsăturile eseţiale erau neschimbate, aşa cum le văzusem în portretul de Marcel Iancu. Ţin minte că mi-a scris o scrisoare călduroasă când au fost premiate „Poemele poetului tânăr”, dar îmi închipui, şi nu cred că mă înşel, că tradiţionalistul din el nu putea fi de acord cu impetuosul modernism pe care-l „practicam” în tinereştile reviste ale provinciei, al căror lector a fost întotdeauna.

Altă dovadă de afectuoasă prietenie a fost o scrisoare scrisă cu câţiva ani mai târziu, când în revista „Iconar” de la Cernăuţi, Mircea Streinul, care îmi era „prieten” şi mă vizitase la Braşov ca să-mi ceară manuscrisul unei plachete de poezii, spre editare în „Colecţia Iconar”, a pornit contra mea o campanie într-un „stil” care prevestea campaniile unei prese cotidiene care, nu peste multă vreme, avea să devină oficial. Ca să se poată înţelege astăzi sensul scrisorii lui Crainic, trebuie să amintesc că înainte de apariţia „Iconar”-ului, tinerii scriitori din Bucovina fuseseră încurajaţi de profesorul Ion I. Nistor, care le pusese la dispoziţie foiletonul gazetei liberale „Glasul Bucovinei” şi revista de vechi tradiţii „Junimea Literară”, cu o generozitate fără pereche. Mircea Streinul care fusese un adevărat „protejat” al lui Ion I. Nistor, a fost ministru în guvernele liberale, a plecat ca să scoată „Iconar”-ul, împreună cu un grup de camarazi, în timp ce alţii, între care Iulian Vesper şi Traian Chelariu, aveau să rămână alături de Nistor. Când, deci, „Iconar”-ul, un număr după altul, lansa împotriva mea campania de injurii, Nichifor Crainic i-a scris tatii (nu mie, ca să nu mă mâhnească), condamnând atacurile, care – după expresia lui – veneau de la cineva care, părăsind „un coteţ liberal”, intrase într-un „cuib”!

Ceea ce doresc să subliniez, este faptul că de la acea vizită juvenilă din 1930 până în primii ani ai sosirii mele la Bucureşti, contactul cu directorul „Gândirii” a fost epistolar, însă cordial. În acelaşi timp, însă lucrul acesta nu-l pot afirma cu siguranţă, pentru că n-am la îndemână niciun exemplar al revistei, cred că am trimis poezii spre publicare, din Braşov, aşa cum am trimis la cele mai multe din cunoscutele (şi necunoscutele) reviste interbelice, de la „Cuvântul Liber” la „Foc Tânăr” de la Roman, de la „Vremea” la „Festival” de la Silistra.

Sosind la Bucureşti în toamna lui 1937, ca un „tânăr provincial”, n-aveam ceea ce s-ar numi nicio „legătură literară”. Vechiul meu prieten braşovean, poetul Eugen Jebeleanu – care părăsise gazeta lui Octavian Goga şi lucra acum la „Adevărul”, obişnuia să mă invite în fiecare săptămână în garsoniera de lângă Cişmigiu, unde locuia cu prima lui soţie, încântătoarea Lizette Slavacu. După o masă improvizată, citeam sau ascultam poezii şi asistam la luptele cu perne care aveau loc între Jebeleanu şi prietenii săi Radu Boureanu şi Cicerone Theodorescu, care nu arareori îşi făceau apariţia, deranjând locuinţa abia pusă la punct de Lizette. Cei mai mulţi prieteni, erau ca şi mine, studenţi la facultăţile de litere şi filozofie sau la drept, şi după ce terminam cursurile, rămâneam la bufetul facultăţii sau porneam să colindăm „în bandă”, parcurile şi străzile, poposind, în grupuri mai mari sau mai mici, la bodegi, restaurante, cârciumi şi cafenele. [...]

Câteva săptămâni după ce m-am instalat, m-am dus la redacţia „Gândirii”, care se afla în „cartierul presei”, nu departe de „Universul”, la doi paşi de „Curentul”, într-un bloc cenuşiu, sumbru, construit de arhitectul I.D. Enescu. Acesta pusese la dispoziţia lui Nichifor Crainic un apartament la parter, urât, întunecos, sinistru aş zice, în care lumina electrică era aprinsă până şi în cele mai luminoase zile de vară, unde funcţionase ziarul „Calendarul”, a cărui firmă prăfuită şi bătută de ploi era agăţată afară, pe zid. După colţul străzii, se afla iaurgeria poetului Dumitru Cosma, unde poposeam deseori.

Când am intrat, am fost întâmpinat, într-o odăiţă sumbră de un bărbat mic şi gras, roşu la faţă, care şedea la o masă, scotocind prin sertare. Era, cum urma să aflu, „domnu’ Buşe”, un „factotum” care împlinea cele mai variate munci, de la casier la contabil, om de serviciu şi încasator şi, fireşte, cal de bătaie al lui Crainic, când acesta era prost dispus şi n-avea pe cine să-şi verse mânia. Omul care, am văzut imediat, „se afla în treabă”, m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu „domnu’ profesor” (lui Crainic îi plăcea titlul acesta, fiind profesor la facultatea de Teologie, spre deosebire, de pildă de poeţii Ion Minulescu şi Cincinat Pavelescu, cărora era obligatoriu să li te adresezi numindu-i „maestre” (lucru care-i repugna lui Tudor Arghezi, care spunea că el nu este „nici cizmar, nici croitor”, ci – scriitor).

La răspunsul meu afirmativ, domnu’ Buşe m-a întrebat cum mă cheamă şi a băgat capul pe uşa cu geamuri acoperite de o perdea, un fel de „Glaswand”. Pe Nichifor Crainic l-am găsit instalat aproape la fel cum îl văzusem cu 8-9 ani în urmă la Braşov: în cămaşă, cu ţigara de foi între degete, în dosul unui birou invadat de hârtii, cărţi, reviste şi gazete, cu o călimară în faţă, în care era înfipt un toc cu peniţă, aproape baricadat de teancurile de hârtie care mi se păreau că erau acolo, aşezate fără nicio noimă. Era învăluit în acelaşi fum albăstrui, încât odaia părea mai degrabă un nor. S-a ridicat în picioare, mi-a strâns mâna cu căldură, s-a uitat la mine examinându-mă cu atenţie şi în cele din urmă m-a poftit să iau loc pe unul din cele două fotolii din faţa biroului. Am fost decepţionat de aspectul mai degrabă jalnic al biroului, care era o odaie aproape la fel de întunecoasă, cu toate că dădea spre strada Domniţa Anastasia; bibliotecile răzimate de pereţi erau pline, nu cu cărţi, ci cu colecţii de ziare şi reviste, iar ici-colo, între ele, teancuri de cărţi, oarecum pierdute. [...]

Am vorbit despre studiile mele şi primele cursuri pe care le frecventasem, despre seminarul lui Tudor Vianu la care mă duceam regulat, despre acela, inaccesibil, din cauza aglomeraţiei, al lui Nae Ionescu, unde literalmente nu puteai arunca un ac, dacă nu soseai cu cel puţin o oră înainte, ca să ocupi un loc, – am vorbit despre poeţii cu care mă întâlneam şi am văzut că lucrul acesta îl interesa mult; la plecare m-a rugat să mai trec să-l văd şi, neapărat, să-i aduc poezii, atât de-ale mele, cât şi de-ale colegilor mei, despre care aş crede că „merită”. Ţin minte că acest cuvânt m-a şocat oarecum, pentru că eu credeam că de „meritat”, meritau cu toţii, însă mai târziu mi-a fost cu putinţă să-l leg de acel spirit de grup, pe care, cu mână de fier, Crainic încerca să-l imprime revistei, ajungând până la extremul de-a cere cuiva să colaboreze exclusiv la revista „lui”!

Cum redacţia se afla la nici cinci minute de „Universul Literar”, în drum spre „centru”, când veneam de la facultate, mă opream de două-trei ori pe lună să-l salut şi să-i duc poezii pe care le copiasem recent şi uneori să-i prezint pe unul din camarazii care mă însoţeau. Unii din aceştia ca Traian Chelariu, George Vaida, George Meniuc (care în 1940 avea să plece în Basarabia, dispărând într-un chip pe care unii l-au numit „misterios”) şi Traian Lalescu, împreună cu care mă plimbam aproape zilnic, au devenit sporadici colaboratori ai revistei, niciunul dintre ei însă n-a simţit o simpatie specială pentru Crainic.

Cu priejul uneia din acele vizite, era în 1938 sau 1939, l-am găsit pe Crainic trăgând din trabuc extrem de mânios, fără să-mi pot explica din capul locului motivul supărării – cu toate că, încă de la intrare – domnu’ Buşe mi-a făcut semn, vrând să-mi arate proasta dispoziţie a profesorului. Acesta stătea în picioare lângă birou, strigând la domnu’ Buşe care intrase să mă anunţe, stând lipit de zid, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie strivit. 

Dându-mi seama că nimerisem într-un moment prost, am dat să plec, însă Crainic i-a făcut semn lui Buşe să iasă, ceea ce acesta a făcut imediat, vizibil uşurat, închizând uşa cu grijă. Crainic a luat cutia cu ţigări de foi, care se afla întotdeauna deschisă în faţa lui, a ales o ţigară şi apoi s-a aşezat pe un scaun, făcându-mi semn să iau loc pe unul din fotolii. Vorbind extrem de agitat, mi-a spus că tocmai „îl dăduse afară” (ţin minte cuvintele care m-au atins neplăcut, părându-mi-se că vin, mai degrabă, de la un „jupân” decât de la un poet) pe secretarul de redacţie al „Gândirii”, Septimiu Bucur, un tânăr de la Târgu Mureş cu care aveam legături de amiciţie, un fel de „protejat” al unchiului meu, Aurel Baciu, care mai de mult încă îmi vorbise cu simpatie de „Timi” Bucur. Acesta, de altfel, fusese odată la Braşov, în mod special să mă cunoască şi ştiam că era un ardelean manierat şi politicos, încât nu-mi puteam da seama cu ce „păcătuise”, ca să-l înfurie în aşa hal pe „domnul profesor”, pe care ştiam că-l respectă.

Trebuie să amintesc că poetul „Şesurilor natale” era o fire violentă, autoritară, „iute la mânie”, având, ceea ce se numeşte o „gură spurcată”, lucru puţin obişnuit, dacă nu la un poet, în orice caz la un profesor de teologie.

Ceea ce îmi era dat să văd acuma, era un fel de post-faţă la un incident de genul acesta. Cu câteva zile mai târziu l-am întâlnit pe bietul Septimiu Bucur, care mi-a repetat, roşind de ruşine (era băiat de popă!) o parte din epitetele cu care fusese gratificat cu puţin înainte de-a intra eu, epitete, care spunea, erau necunoscute în Ardeal, fiind caracteristice mai degrabă unei şatre, decât mahalalei.

Versiunea auzită de la Crainic, care acum trăgea din trabuc şi mormăia şi pe care n-am putut şi n-am vrut s-o verific, era că Septimiu Bucur era din cale afară de nepunctual şi că atrăgându-i atenţia asupra acestui lucru, i-a răspuns „obraznic”, lucru care mi s-a părut greu de crezut, cunoscând, repet, firea amabilă a acestuia. 

În aceste condiţii, Crainic m-a întrebat dacă aş vrea să accept secretariatul de redacţie al revistei, cu un salariu, mi-a spus-o pe loc, de una mie lei lunar, plătit la „zintâi”, în schimbul căruia trebuia să strâng colaborările, să ţin contactul cu tipografia şi să fac corecturile în şpalţ şi pagină. Cum revista se tipărea în atelierele „Universul”, oferta care mi se făcea cu un exces de amabilitate, fireşte, atât cât era cu putinţă în acele momente de tensiune, nu era prea rea, fără a fi excelentă şi Crainic nu înceta să-mi atragă atenţia asupra „avantajului” pe care-l aveam, putând să cunosc personal pe mulţi dintre cei mai de seamă scriitori ai timpului.

Cum în epoca aceea nu dispuneam de un venit fix (afară de modesta sumă de „bani de buzunar” venită de-acasă, sporadic mărită de „bonurile” de la „Universul Literar”, în paginile căruia începusem să colaborez) mia de lei oferită, dar mai cu seamă perspectiva de-a cunoaşte pe scriitori, m-a făcut să primesc oferta fără a sta pe gânduri. Crainic a pus mâna pe telefon, a chemat „Universul”, cerând să vorbească cu şeful atelierelor, Petrică Constantinescu şi l-a anunţat că urma să vin să iau corecturile: apoi a chemat pe domnu’ Buşe, căruia i-a dat instrucţiuni să-mi plătească până una-alta un acont de 500 lei, aşa că printr-o lovitură magică devenisem secretarul de redacţie al „Gândirii”, lucru care la sosire nici măcar nu putea să-mi treacă prin cap.

A doua zi, povestindu-i „aventura” lui Vintilă Horia şi ceva mai târziu lui Ovidiu Papadima, care venea tot de la Târgu Mureş şi pe vremea aceea scria cronica literară a revistei, amândoi s-au uitat nedumeriţi la mine, fără însă a-mi spune că făcusem un lucru imprudent. Vintilă Horia, mai ales, n-avea încredere în caracterul lui Crainic, pe care, în glumă îl numea „nea Dobrică” (numele adevărat al poetului fiind Ion Dobre). De Septimiu Bucur nici nu mai vorbesc: şi-a pus, literalmente, mâinile în cap! Lucrul fireşte că m-a pus pe gânduri, mai cu seamă că-l cunoşteam prea puţin pe Crainic, cu care până atunci n-avusesem decât relaţii în sporadicele vizite pe care i le făceam la redacţie. Hotărârea însă era luată, servieta mea era plină de sulurile corecturilor pe care le primisem (experienţa mea anterioară în acest domeniu, trebuie să recunosc, nu era bogată, reducându-se la corecturile pe care, din când în când, le făceam pentru „Frize”, care se tipărea în pitoreasca tipografie „Şoimii Carpaţilor”, la Braşov), aşa că n-am putut şi, de fapt, nici n-am vrut să dau înapoi.

Trebuie să recunosc că n-am avut de „suferit” niciun fel de supărări, lucru la care a contribuit mai cu seamă punctualitatea moştenită de-acasă („mai bine cu zece minute mai devreme, decât cu un minut mai târziu”, spunea tata, a cărui punctualitate era, fără exagerare, faimoasă în tot Braşovul), pe care am practicat-o atunci şi în tot restul vieţii, până şi – culmea ironiei – în America Latină, unde ora merge pe „mas o menos” (mai mult sau mai puţin) şi pe „si Dios quiere”, dacă o vrea Dumnezeu, ca să nu mai vorbesc de regiunea amazonică a Braziliei, unde întâlnirile se fixează prin „pe mâine, dacă nu plouă”! În al doilea rând, relaţiile dintre Crainic şi mine din acea primă zi când l-am vizitat la pensiunea braşoveană, în 1930, au fost, oarecum acelea de la părinte la fiu. 

Lucrul a mers, dar cu toate acestea, urma să fiu şi eu „dat afară”, în împrejurări pe care le voi istorisi mai încolo şi care, vai, aveau să aibă un aspect tragi-comic pentru Nichifor Crainic, la care fireşte că nimeni nu se putea aştepta, dacă România ar fi continuat să existe în condiţii „normale”.

Lucrul la tipografie se concentra mai ales după 15 ale lunii, pentru că revista circula, punctual, la începutul fiecărei luni, fără să-mi pot aduce aminte dacă apărea în timpul verii. Luam acasă şpalturile de la „Universul”, le citeam cu grijă de două ori şi după ce le înapoiam lui Petrică Constantinescu, le primeam paginate, împodobite cu vignetele lui A. Demian, pe care le selecţionasem în prealabil, le controlam în tipografie, pentru ca să dau „bun de tipar”, preferând ca acest lucru să fie făcut de Crainic, pentru a evita orice neînţelegere. Partea aceasta a muncii o consideram ca „alergătură”, pentru că menţinerea contactului cu colaboratorii îmi făcea deosebită plăcere. 

Colaborau pe-atunci la „Gândirea” câţiva dintre marii scriitori români şi cred că ajunge să citez numele unui Ion Pillat, V. Voiculescu sau Tudor Vianu, dintre cei permanenţi, ca să nu fie nevoie de explicaţii. S-a spus şi mai ales s-a scris, că în măsura în care treceau anii, revista era scrisă de colaboratori obscuri, lucru care era – în parte – adevărat, dar nu se poate nega că mulţi dintre scriitorii mari – repet cuvântul – au rămas credincioşi paginilor revistei în care fie că debutaseră, fie că scriseseră din anii tinereţii, când „Gândirea” nu era „revista lui Nichifor Crainic”.

De altfel, cred că este imposibilă apariţia unei reviste lunare, mai ales de literatură, fără ca în paginile ei să nu apară şi nume „obscure”, care cu trecerea anilor dispar din circulaţie. Pe de altă parte, nu se poate trece cu vederea faptul că Nichifor Crainic avea o pasiune de-a descoperi „gândirişti”, adică autori credincioşi, după părerea lui, nu numai revistei, ci şi „ideilor” ei, lucru care deseori a dus la situaţii dificile, cum ar fi de pildă, cazul lui Tudor Vianu, colaborator fidel al revistei, însă foarte puţin „gândirist”.

Cred că în înţelesul pe care Crainic încerca, cu multă râvnă, să-l dea acestui cuvânt, „gândirişti” nu erau decât cei câţiva colaboratori-teologi ca N. Mladin, Vladimir Dogaru, Niţă Mihai, Horia Niţulescu sau asistentul lui, Emilian Vasilescu. La un moment dat, Crainic reuşise să-l convingă pe editorul Georgescu-Delafras („Cugetarea”), care se îmbogăţise pe urma traducerilor lui Emil Ludwig şi Ştefan Zweig, să deschidă un concus cu tema „Gândirea şi Gândirismul”. Spre marea lui decepţie, n-a fost prezentat decât un singur manuscris, al lui Gheorghe Vrabie, care a fost... „premiat” şi editat! O carte la fel de slabă şi de plină de „partis-pris” ca aceea a unui Vrabie „marxist”, care a publicat în 1975 un volum gros şi prost scris, ca să dovedească un singur lucru: acela că extremele se ating!

În ceea ce mă priveşte, n-am acceptat niciodată acest punct de vedere, aşa cum n-am acceptat să colaborez numai la „Gândirea”, ba chiar am făcut parte din alte grupuri, ca, de pildă, „Meşterul Manole”, „Front Literar”, „Festival” fără să accept exclusivismul lui Crainic, căutând să aduc la „Gândirea”, autori de calitate, mai cu seamă tineri, negândirişti sau, din cei vechi, care dintr-un motiv sau altul rupseseră legăturile cu publicaţia, cum fusese, de pildă, cazul lui Aron Cotruş sau al lui Basil Munteanu, amândoi vechi colaboratori ai revistei, reîncepând să publice din nou, din cauza demersurilor mele „diplomatice”.

Crainic anunţase pe câţiva dintre colaboratori de schimbarea intervenită la secretariatul de redacţie, iar pe aceia cu care nu vorbise, i-am anunţat eu, fie telefonic, fie ducându-mă să-i vizitez, încât în scurtă vreme eram, cum s-ar zice, „cunoscut în lumea literară”. Uşa care mi s-a deschis în felul acesta avea să-mi uşureze cunoştinţa cu oameni pe care-i admiram sau îi preţuiam din anii lecturilor mele de licean, la Braşov şi care atunci mi se păreau inaccesibili. Lucrul acesta îmi lua destul de mult timp, însă îl făceam cu plăcere, iar mia de lei pe care-o încasasem, punctual, la fiecare început de lună, printr-un bon vizat de Crainic, de la domnu’ Buşe, îmi era de ajutor. Privind înapoi, pot spune azi că acei doi sau trei ani de secretariat de redacţie la „Gândirea” mi-au prins bine şi mi-au lărgit orizonturile. [...]

Uneori soseau de la Cluj sau mai târziu, când Ardealul fusese sfâşiat după Dictatul de la Viena, de la Sibiu, Lucian Blaga şi Victor Papilian, care apăreau în hrubele din strada Domniţa Anastasia, iar alteori mă anunţau că mă aşteaptă la hotelul la care trăseseră. Crainic obişnuia să-i invite la masă şi deseori mergeam la „Modern” sau, vara, la restaurantul din Cişmigiu, unde „domnu` profesor”, cum i se spunea şi acolo, era cunoscut şi bine servit. Ţin minte că într-o zi călduroasă de vară ne duseserăm amândoi, Crainic şi eu, în Cişmigiu, el având poftă de-o bere şi hamsii prăjite. Când m-am dus să-l iau de la redacţie, l-am găsit (era pe-atunci ministru în „Partidul Naţiunii” al lui Carol II)[1] îmbrăcat în sclipitoarea uniformă albă, plină de trese şi fireturi, pe cap cu un chipiu de amiral şi am parcurs acea scurtă distanţă pe jos, lumea uitându-se la noi ca la urs. Nu ştiu cum se simţea Crainic, dar eu abia puteam să-mi ţin râsul, gândindu-mă până unde ducea perfidia dictaturii regale, care reuşise să „uniformizeze” nu numai pe Nichifor Crainic şi Mihai Ralea, dar şi pe un Nicolae Iorga, pe un cinic de talent ca C. Argetoianu şi pe un om de afaceri ca inginerul I. P. Gigurtu, fără a mai vorbi de mărunta categorie a politicienilor de toate culorile. 

Se spunea că Nichifor Crainic ar fi mare petrecăreţ, lucru pe care probabil din cauza deosebirii de vârstă nu mi-a fost posibil să-l verific, dar la mesele de la „Modern” şi din Cişmigiu, unde mi se pare că restaurantul se numea „Monte Carlo”, cât şi la agapele „gândiriste” pe care le organiza o dată sau de două ori pe an, fie la „Dorul Ancuţei”, fie la „Pescăruş”, era un amfitrion generos, vesel, risipitor de bacşişuri la chelneri, piccoli şi lăutari. De ziua Sfântului Ion megeam la el, „obligatoriu”, în casa modestă din strada Polonă, de obicei înspre seară, împreună cu Vintilă Horia, însă atmosfera era oarecum solemn-plicticoasă, puţina lume care venea, între care ţin minte pe câţiva profesori de la teologie, pe doctorul Niculescu însoţit de nevasta lui, doctoriţă şi ea, Medeea, plictisindu-se copios, în timp ce doamna Crainic şi fata lui, Nini, pe care cred c-o chema Ioana, serveau ţuică, vin şi gustări.

Revenind însă la Lucian Blaga, după această paranteză politico-gastronomică, e locul să amintesc că Nichifor Crainic era destul de critic faţă de filosofia acestuia, cu toate că îi publica lungile eseuri sau fragmente din „Spaţiul Mioritic” – cum de altfel era şi firesc – în capul revistei. Cu mult mai încântat era, când Blaga dădea un ciclu din poeziile recente, pe care ni le citea cu vocea lui gravă, în care suna un puternic accent ardelenesc.

Rareori apărea la redacţie doctorul Vasile Voiculescu şi uneori îl vizitam la biroul de la „Societatea de Radiodifuziune”, al cărei director pentru programele literare era, distingându-se printr-un spirit de selecţie şi de fineţe în ceea ce priveşte alcătuirea programelor, cum cu greu ar fi putut face altul. Era un om taciturn, cum spun spaniolii „ensimismado”, întors înspre lăuntru, din nobila şi generoasa rasă a celor care ascultă în loc de-a vorbi şi dacă am să spun că am văzut în el, întotdeauna, un sfânt, nu mă refer numai la figura lui coborâtă parcă dintr-o icoană bizantină, ci şi la omenia şi la bunătatea lui.

L-am întâlnit într-o duminică de iarnă, pe la ora prânzului, venind în sus pe Cheiul Dâmboviţei, dinspre Cotroceni, unde locuia, cu o căciulă pe cap, cu barba căruntă, exact Sfântul Vasile şi când ne-am întâlnit aproape în faţă, m-a salutat cu afecţiune deosebită. Ne-am plimbat câtva timp pe cheiul pustiu, începuse să ningă şi cum ne aflam în anii diverselor persecuţii politice, doctorul Voiculescu mi-a spus că de curând avusese ocazia, împreună cu N. I. Herescu, să revadă lista Societăţii Scriitorilor Români, remarcând că numele meu nu făcea parte dintre membri, cu toate că în 1935 fusesem premiat. Mi-a spus că Herescu şi el se înţeleseseră să treacă peste statute, cerând comitetului aprobarea pentru admiterea mea, fără să fie nevoie de votul adunării generale cum stabilise regulamentul. Cum, de fapt, nu ţinusem niciodată să fiu membru al S.S.R. şi de altfel, al niciunei asociaţii sau societăţi, i-am mulţumit pentru buna intenţie, care – i-am spus-o – valora pentru mine mai mult decât toate voturile şi societăţile. Mi-a strâns mâna şi cum şi-a continuat drumul prin zăpada albă de pe cheiul Dâmboviţei, mi s-a părut că văd aidoma pe Sfântul Vasile, ducându-se, ca să apară, când lumea se aştepta mai puţin, la alte uşi, la alte căminuri, gata să risipească aurul bunătăţii de mare om şi poet.

Nichifor Crainic, pe care-l vedeam pe vremea aceea cel puţin o dată pe săptămână, n-ar fi putut să aibă, cum nici n-a avut, niciodată un gest ca acesta. În fond, mă gândesc, teologul Crainic era un om ca toţi oamenii; doctorul Voiculescu – însă – era – şi nu pot decât să repet – un sfânt. [...]

Au mai fost, desigur, mulţi alţii cu care am avut contact în anii aceia, ca poetul Nicolae Crevedia, care cu câţiva ani în urmă tipărise volumul „Bulgări şi stele” (numit de un rău-voitor „Bulgari şi stele”, pentru că numele adevărat al lui Crevedia era Cârstea). Epigramist şi romancier, Crevedia era extrem de pitoresc ca om şi mi se pare că mai târziu fusese numit ataşat de presă la... Sofia! Îmi mai aduc aminte de Radu Dragnea, taciturn şi grav, de italianistul extrem de dinamic şi de distins, Alexandru Marcu, de Ion Marin Sadoveanu, care locuia într-o garsonieră în blocul Wilson, de doctorul Vintilă Ciocâlteu, poet fin şi – pe nedrept – cunoscut prea puţin, de Vasile Băncilă, care era profesor la Brăila, de Toma Vlădescu, cu eternul fume-ţigaret între dinţi, cu un aer de preţioasă amabilitate şi de mulţi alţii, mai puţin cunoscuţi, ca Petre Paulescu (Nicolae Constantin) şi Ion Potopin, modeşti poeţi tradiţionalişti, a căror producţie, „pusă pe linie”, este acum în slujba „partidului”, fireşte cu „p” mare.

Am încercat, dar trebuie să recunosc că am avut numai succes parţial, să propun o serie de noi colaboratori sau să readuc pe unii din cei vechi, aşa cum am vrut, după cum am amintit înainte, să-l determin pe bunul meu prieten Alexandru M. Paleologu să scrie o cronică plastică lunară, idee care i-a surâs lui Crainic, care-l ţinea minte pe tatăl lui Alecu, distinsul jurist Mihai Paleologu, fost poet cu succes din anii „Semănătorului”. Proiectul meu nu s-a împlinit, nu atât din vina lui Crainic, cât mai cu seamă a lui Paleologu, care avea o producţie... bisexstă.  

Dintre tinerii poeţi cu care menţineam contact, au colaborat constănţeanul Dumitru Olaru, căzut pe front, care editase o frumoasă foaie de poezie la Constanţa, „Litoral”, cernăuţeanul Traian Chelariu, locotenentul-poet George Vaida, căzut la Odesa, misteriosul basarabean George Meniuc, pe care Crainic îl preţuia, mistic sau spion, nu-mi dau seama nici astăzi, Florea Creţeanu, de la micile şi remarcabilele reviste de la Turnu Măgurele, Traian Lalescu, „fratele meu siamez” cu care pe-atunci am scos placheta-mărţişor „Lanterna Magică”, ilustrată de George Tomaziu. Am făcut şi o tentativă de transfuzie de „sânge tânăr” de la coloana „Cântece Noi” pe care o îngrijeam la „Universul Literar”, prin „transferarea” unor poeţi necunoscuţi ca Romeo Dăscălescu, Constantin Amărăscu şi olteanul Cizmărescu, devenit mai târziu „Emil Manu”, cunoscut falsificator de texte „ştiinţifice”.

- În fond, cine dintre noi, care a fost în contact cu poeţii tineri, n-are păcatele lui?...

Toate acestea, aşa cum le-am înşirat, fără a avea la îndemână, repet, niciun singur număr al revistei, pe care – totuşi – o „văd” înaintea mea, s-au întâmplat, după cronologia pe care mi-am stabilit-o aici în Insula Oahu, între anii 1938, poate 1939 şi 1941. Poate să mă înşel, însă în niciun caz nu este vorba de-un calcul din cale afară de greşit.

Ruptura, care a fost la fel de intempestivă ca şi angajarea mea, venind la fel de neaşteptat, culminând cu „darea afară”, s-a întâmplat în condiţii care şi astăzi mi se par de necrezut şi pe care – tocmai de aceea – încerc să le redau întocmai cum le-am trăit.

În toamna anului 1941, luându-mi licenţa în drept, am încetat să mai primesc ajutor financiar de la părinţii mei, aşa că am căutat noi posibilităţi de muncă, neputând, nici pe departe, să mă menţin, oricât de modest, numai cu ceea ce încasam de la „Universul Literar” şi „Gândirea”. Cum războiul începuse şi cenzura intrase în vigoare, „piaţa” literară şi artistică era extrem de redusă, încât am acceptat oferta de-a scrie „cu bucata” la Ziarul „Informaţia”, cotidian la care colaborau, între alţii, Tudor Arghezi, Mircea Damian, Victor Eftimiu, al cărui secretar de redacţie era Ion Panait. Prin el am intrat în contact cu Ştefan Voitec şi un grup de ziarişti din Partidul Social Democrat, care se afla în ilegalitate.

Obicinuiam să ne întâlnim de câteva ori pe lună, un grup de cinci sau şase, în biroul lui Ştefan Voitec, în biblioteca „Dacia Traiană” (fostă „Adevărul”), pe strada Sărindar. Clădirea era plină de redacţii de gazete şi reviste oficiale, ca „Soldatul” şi ediţia germană „Der Soldat”, aşa că nu era pericol de-a fi surprinşi, când discutam organizarea presei social-democrate şi mersul evenimentelor politice. Cel puţin aşa credeam noi, părându-ni-se că nu puteam fi prinşi în flagrant delict în acel labirint, mai cu seamă că biblioteca avea două ieşiri, păzite cu străşnicie de un om tăcut şi cumsecade, Popa, un fel de mână dreaptă a lui Voitec.

Totuşi, într-o zi pe la ora prânzului, după ce plecasem de la o asemenea întâlnire, am fost oprit pe Calea Victoriei, nu departe de restaurantul „Continental”, unde mă duceam să iau masa, de un „cetăţean cu trenchcoat şi pălărie”, care m-a împins discret într-un gang, cerându-mi să mă identific. Din fericire, un prieten în uniformă, care băgase de seamă cele ce se petreceau, m-a scăpat de încurcătură.

În felul acesta sau, poate în alt fel, lucrul nu interesează, Crainic fusese ţinut la curent cu activităţile puţin „ortodoxe” ale secretarului de redacţie al „Gândirii”; lucrul nu e greu de crezut, dacă ţinem seama faptul că în anii aceia fusese ministru al Propagandei şi al Informaţiilor, atât în guvernele lui Carol II, cât şi ale mareşalului Antonescu, având în felul acesta acces la toate informaţiile Siguranţei. Fireşte că nu-mi trecuse prin cap o asemenea posibilitate şi uneori plecam de la „Gândirea”, traversând bulevardul Elisabeta şi mă duceam la „Dacia Traiană” sau invers, fără a mă sinchisi că puteam fi observat sau nu, lucru care, trebuie să recunosc, a fost o puerilă (sau poetică) imprudenţă.

Într-o zi, trecând prin grădina de lângă Ateneul Român, îl zăresc venind înspre mine pe Nichifor Crainic, însoţit de un acolit, prieten din copilărie, pentru că era singurul care-i spunea „Ionică”, un fel de ziarist, N. I. Lazăr, pe care Vintilă Horia îl numea „Nil”, pentru că din când în când iscălea în felul acesta nişte cronici muzicale. Fusese un timp oarecare bărbatul poetei Coca Farago şi de meserie era un fel de încasator al „Gândirii”. Mai presus de toate însă, era un „Sancho Panza” al lui Crainic, care-l trimitea să rezolve comisioane mai complicate, încasări de publicitate şi alte amănunte „administrative”, când nu erau de competenţa lui domnu’ Buşe. Mă pregăteam să-i salut, când Crainic, spre completa meau uluire, începu să strige la mine, în plină stradă şi mă uitam de jur împrejur, cu toate că aleea era goală, însă cred că în halul de agitaţie în care era, lucrul acesta îl interesa prea puţin. Între alte lucruri puţin delicate, m-a acuzat că sunt un „bolşevic” care i-am înşelat buna credinţă (ca şi cum aş fi făcut vreodată „politică” alături de el!), un „ticălos”, care-mi făceam de râs familia, un individ care „meritam să înfud puşcăria”. 

N. I Lazăr, care probabil că n-avea idee despre ce este vorba, rămăsese cu gura căscată, trăgându-l de palton şi repeta, „hai, măi, Ionică!”, îndrăznind să întrebe o dată „ce s-a întâmplat?”, dat fiind că ştia cât de bune erau relaţiile între Crainic şi mine. Întrebarea lui însă a rămas fără răspuns, Crainic continuând cu ocările, cu un vocabular destul de asemănător aceluia de care-mi vorbise Septimiu Bucur cu câţiva ani înainte. Mi se făcuse grijă că ar putea trece cineva pe aproape, auzind scandalul a cărui victimă şi cauză eram eu!

Lazăr, văzând că nu-i de făcut nimic, s-a îndepărtat, iar eu n-am găsit altceva mai bun de spus decât... să-mi ofer demisia de la secretariatul de redacţie, ca să n-aibă neplăcerea de-a lucra cu un „bolşevic”; vânăt de mânie, încât mi se făcuse teamă că ar putea să sufere un atac de apoplexie, Crainic, cu vocea tot mai ridicată, continua să mă ameninţe cu „puşcăria” şi când am dat să plec, întorcând spatele, a strigat: „Demisia? Ce demisie, bă? Eşti dat afară!”.

Am continuat să merg încet pe aleea care încă era pustie şi când am privit înapoi, de la o distanţă destul de mare, Crainic se îndrepta, mergând încet, înspre Calea Victoriei, ţinut la braţ de N. I. Lazăr, care, probabil, încerca să-l calmeze. Mi s-a părut că asistasem la o scenă de teatru de prost gust şi mă gândeam că, agitat cum era, ar fi fost în stare să cheme poliţia.  

Nu ne-am mai încrucişat paşii niciodată cu Nichifor Crainic în cei doi sau trei ani ai războiului, însă ori de câte ori mă gândeam la el, când vedeam la chioşcuri revista la care lucrasem, preferam să am în faţa ochilor viziunea omului pe care-l cunoscusem în 1930 în grădina din Şchei, la o pensiune la Braşov. Între omul care sărutase pe frunte pe băiatul de 12 ani şi acela care ameninţa pe tânărul de 23 de ani pentru – hai să zicem – ideile sale politice, folosind un vocabular de cea mai josnică speţă, se deschisese o prăpastie. 

*** 

Ceea ce s-a întâmplat după 23 august 1944 cu directorul „Gândirii”, o ştiu din auzite şi voi încerca să rezum evenimentele, pentru a duce la sfârşit acest portret. Fireşte că nu garantez autenticitatea lor, însă am încercat să le verific de mai multe ori, încât mi se pare că pot spune că ar corespunde adevărului.

După ce izbutise să se ţină ascuns câtăva vreme, netrecând frontiera să se adăpostească în Occident, Crainic a fost denunţat şi arestat, deghizat în comerciant, undeva prin Mureş. A urmat procesul de „criminal de război”, cu toate că activitatea lui în acest domeniu fusese secundară şi în timpul procesului a fost silit să se auto-acuze de „crime” pe care le „comisese” şi de altele de care nu auzise niciodată. A urmat clasica şi dinainte decisa condamnare şi inumana existenţă (nu pot s-o numesc „viaţă”) în temniţele comuniste, unde a fost bătut şi umilit, ţinut la un regim de înfometare, încât trebuia să cerşească un boţ de mămăligă râncedă, făcând pe câinele şi târându-se în patru labe în faţa paznicilor care-şi băteau joc de credinţa lui în Dumnezeu, prin înjurături cu Sfinţi şi Dumnezei.

La Madrid, fostul camarad de juneţe al poetului „Darurilor Pământului”, Pamfil Şeicaru, cu care am stat de vorbă despre Crainic, care mai târziu devenise duşmanul său înverşunat, numindu-l „Ziarilă”, mi-a spus că auzise de la unul dintre tovarăşii de celulă ai lui Crainic, că acesta devenise, în limbajul temniţelor reseriste, „turnător” [2]. I-am răspuns lui Şeicaru, că „turnător” sau nu, niciunul dintre noi, care izbutiserăm să ne salvăm înainte sau după intrarea ruşilor în ţară, trăindu-ne dramele, tragediile, nenorocirile şi lipsurile de toate felurile sau chiar foamea în libertate, fie pe plajele Copacabanei, fie pe malurile Senei sau ale Isarului, n-aveam nici putinţa, nici – mai ales – dreptul, să-l judecăm pe Nichifor Crainic sau pe oricare altul la fel cu el, care s-a văzut silit să cedeze, devenit astfel ceea ce se numeşte o „unealtă”.    

Fapt este că după peste 15 ani de temniţă grea, în condiţii care au început să fie cunoscute, Crainic a fost pus în „libertate”. Aici însă începe cealaltă parte a tragediei lui, mai amară, moralmente, decât orice puşcărie. „Libertatea” aceasta urma să fie plătită cu un preţ cumplit.

Avându-se în vedere trecutul său politic şi literar, a fost silit să scrie şi să semneze o scrisoare în care, renegându-şi acest trecut, declara că numai după ce-şi ispăşise „greşelile”, îşi dăduse seama că lumina adevărului i se arăta cu adevărat. Am la îndemână acest text publicat în „Glasul Patriei”, care un timp oarecare se tipărea în Berlinul sovietic, fără a circula în ţară, a cărei specialitate era pe de-o parte împroşcarea cu noroi a exilului, pe de alta, ridicarea în slăvi a „realizărilor socialiste” şi „atingerea coardei sentimentale” a exilaţilor, prin publicarea de cântece vechi, reţete de bucătărie, evocări despre chiftele, şpriţ şi sărmăluţe în foi de viţă. Astăzi mi se pare simptomatic şi în acelaşi timp tragic faptul că Nichifor Crainic, care mă acuzase de „bolşevism”, pentru că activam în mişcarea social democrată, şi-a publicat scrisoarea într-o foaie cu „linia” stabilită de duşmanii săi de moarte! [3]

O singură frază mi se pare de-ajuns, spre a arăta cât de teribilă a fost această dramă: „Am redeschis ochii în lumina libertăţii asupra unei ţări cu desăvârşire nouă, în totală opoziţie cu imaginea României vechi, pe care o purtam în minte”.

Ţin să remarc că „România” era scris cu „â” din „i” şi că textul pe care, poate, Crainic nici nu-l scrisese aşa cum a apărut, e tipărit alături de alte „perle” semnate Zigu Ornea, Petre Ghelmez şi Nedic Lemnaru. Data publicării: 10 mai, 1962! Se poate, oare, „mai mult”?

De-a lungul anilor, cel care fusese mentorul „Gândirii”, a fost obligat să scrie nenumărate texte care apăreau alături de articole semnate de autori scoşi, ca şi Crainic, din fundul puşcăriilor, de-a căror existenţă locuitorii României nu mai ştiau de multă vreme nimic! Astfel, „Glasul Patriei”, alături de proza autorilor regimului, a publicat texte de preotul Dumitrescu-Borşa, Radu Budişteanu, Radu Gyr (devenit, săracul, reporter al foii), Romulus Dianu, Alexandru Hodoş, Ionel Pop, N. Crevedia, Neagu Rădulescu (caricaturist oficial), Petre Ghiaţă, Eduard Mirto, devenind astfel o sucursală nu numai a „Gândirii”, ci şi a „Bunei Vestiri”, a „Curentului”, a „Poruncii Vremii”, a „Ţării Noastre” şi a întregii prese „reacţionare”!

Niciodată n-am simţit mai mult ca în aceste împrejurări, cumplita ironie a destinului!

 ***

Vreau să închei cu un ultim amănunt, pe cât de dramatic, pe atât de necunoscut şi pentru mine la fel de semnificativ ca întâlnirea din strada Nisipului, în acea – astăzi irealizabilă – vară a anului 1930. Cum amănuntul este complet ignorat, îl redau fără comentariu.

În toamna lui 1972 am avut prilejul să cunosc la Paris pe scriitoarea Ioana Andreescu, autoare a câtorva cărţi de rară frumuseţe, apărute atât în ţară, cât şi în Franţa, despre care exilul n-a luat cunoştinţă cum s-ar cuveni; mai cu seamă „Soare Sec” este o lucrare de-o adâncă respiraţie omenească. În convorbirile pe care le-am avut, Ioana Andreescu mi-a povestit că fiind lectoare la una din editurile din RSR (cred că „Editura pentru Literatură”) a avut prilej să stea de vorbă, înaintea plecării din ţară, de mai multe ori cu Nichifor Crainic, într-un moment de „dezgheţ” cultural, când se părea că scrisul său va putea apare şi altfel decât în „Glasul Patriei”. Crainic fusese „încurajat” (nu ştiu de cine) să-şi scrie memoriile, lucru pe care l-a făcut, însă la lectură cursul „evenimentelor” schimbându-se, manuscrisul n-a primit „bun de tipar”.

Ioana Andreescu a apucat să-l citească şi mi-a spus că este vorba de un document nu numai mişcător, ci de reală valoare literară (lucru de care nu mă îndoiesc) şi mi-a împărtăşit că a întâlnit pentru prima oară numele meu, citind manuscrisul în care Nichifor Crainic a scris despre mine cu multă căldură. Sper că intoleranţa oficială n-a distrus acest document – tragic şi preţios în acelaşi timp şi că a fost pus, temporar, undeva într-o arhivă sau într-un dulap, de unde va putea fi salvat într-o zi, ca să înfăţişeze cititorului o parte importantă din viaţa culturii româneşti, într-o perioadă de timp, când România era nu numai „mare”, ci liberă – de la Nistru până la Tisa.

SURSA: Ștefan Baciu, Praful de pe tobă. Memorii, ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1995, pp. 327-351

[1] Partidul Națiunii (sau Partidul Națiunei) a fost numele adoptat de Frontul Renașterii Naționale în urma decretului din 22 iunie 1940, prin care acesta era transformat în partid unic și totalitar, aflat sub conducerea regelui Carol al II-lea. Crainic a îndeplinit funcția de ministru al Propagandei Naționale în perioada 4 iulie - 4 septembrie 1940, în guvernul Ion Gigurtu, perioadă în care au fost adoptate primele legi antisemite din România interbelică.

[2] Încă din 1950, în timpul detenției de la Aiud, Crainic a devenit informator al Securității („agent de cameră”, în limbaj tehnic). Cu timpul, foștii săi colegi de celulă s-au sesizat, iar faptul a devenit de notorietate în tot penitenciarul. De altfel, serviciile sale au fost extrem de apreciate de organele represive, care aveau să menționeze într-un referat întocmit la scurt timp după eliberare, faptul că poetul a adus „pe această linie un aport deosebit”. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 3722, vol. 1, f. 4.

[3] Este vorba de articolul „Trăditori și renegați”, apărut în Glasul Patriei, an VII, nr. 15(233), 20 mai 1962 și în Contemporanul, nr. 22 (816), 1 iunie 1962. Materialul este o veritabilă auto-demascare, după tiparul celor din reeducarea de la Aiud. Un scurt fragment este edificator: „Gândindu-mă adânc, trebuie să recunosc măcar acum, la o vârstă înaintată, că am greșit în felurite chipuri față de propriul meu popor, alăturându-mă cu vorba și cu scrisul de acele forțe ale întunericului care au ținut în robie un popor ce de secole năzuia și lupta pentru libertate. Fie de la catedră, fie din arena publică și mai ales ca ziarist și scriitor, am contribuit din plin la otrăvirea sufletelor tinere îndemnându-le să vadă lumea și viața prin prisma acelor curente politice care nu urmăreau nimic altceva decât promovarea intereselor fascismului în țara noastră. Mai mult chiar, odată cu instaurarea regimului fascist în țara noastră, am acceptat conștient demnități și răspunderi ministeriale, devenind astfel un complice al antonescienilor și al clicii trădătoare care a târât apoi România într-un război criminal”. Un studiu despre activitatea poetului la Glasul Patriei poate fi consultat în volumul Dragoș Ursu, Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud, Editura Corint, 2024, pp. 284-291.