La 3 mai 2002 am primit, la Constanța, o scrisoare de la domnii Alain Paruit și Philippe Hélies. Pe primul îl cunoșteam după nume, în calitatea sa de scriitor, colaborator al „Europei libere” și prieten al lui Ion Omescu, una dintre cele mai fascinante personalități pe care le-am întâlnit în pușcărie.

O scurtă prezentare a vieții și activității scriitorului și omului de teatru (în franceză) începea astfel: „Ion Omescu a murit tragic la Paris la 14 august 2000” și se termina cu fraza „conform ultimei sale dorințe, Ion Omescu va fi incinerat la cimitirul Père Lachaise vineri, 3 mai 2002, când un ultim omagiu îi va fi adus la orele 16,45.”

Exact în ziua în care primisem scrisoarea. Așadar la Paris se sfârșea o viață începută la 26 noiembrie 1925. Fiu unic al unei distinse familii de farmaciști, Ion a absolvit liceul „Moise Nicoară” cu media maximă, numele său fiind înscris pe placa de marmură a așezământului. A făcut strălucite studii de artă dramatică și, ca un „passe-temps”, de drept și de cultură fizică. Angajat la teatrul Comedia (nu împlinise 22 de ani), după puțin timp va intra în trupa Naționalului bucureștean.

Bolșevizarea țării îl face să încerce a ajunge, împreună cu regizorul Mircea Marosin, în Occident. Sunt prinși și condamnați. După cinci ani de închisoare, inclusiv pe șantierele cumplitului Canal, Omescu a intrat în lumea teatrală, la Naționalul ieșean. Valul de arestări consecutive Revoluției maghiare din noiembrie 1956 îi va aduce o nouă condamnare: o percheziție la locuința unui prieten la surprins acolo și, în servieta de care nu se despărțea, securiștii i-au găsit manuscrisul unei cărți în care descria ororile de la Canal. A fost eliberat în 1964. Înzestrat cu o putere de muncă uriașă, reintră în 1965 în viața teatrală, interpretând personaje ca Romeo, Franz Moor, Oreste, Thomas Becket (în piesa lui Anouilh a jucat împreună cu Teofil Vâlcu, amândoi cu atâta strălucire încât marele om de cultură Petru Comarnescu a exclamat, într-un grup în care se afla și semnatarul acestor rânduri: „Domnilor, cu tinerii aceștia putem merge și la Théâtre des Nations!”, în sensul că puteam concura cu oricare mare trupă din lume).

A regizat un film - „Pentru că se iubesc” și s-a așternut pe scris. În doi ani a publicat un volum de piese istorice - printre care excepționala dramă Veac de iarnă, cu trimiteri la totalitarism, pusă în scenă la Constanța - și un volum de versuri, Filtru.

În 1972 a fost invitat, în calitate de exeget al operei lui Shakespeare, la Stratford-on-Avon, locul de naștere al marelui dramaturg, la o reuniune internațională. Atunci a luat Ion Omescu hotărârea de a nu mai reveni în România.

Stabilit la Paris, unde cere azil politic, după câțiva ani dificili se va integra în lumea teatrală europeană. Timp de zece ani (1975-1985) predă arta dramatică la Conservatorul de la Maastricht. În 1981 fondează, în capitala Franței, „La Compagnie de théâtre ION OMESCO”: pune în scenă piese de Ghedelrode, Strindberg, Mrozek, iar la Courtrai (Belgia) - Othello, în 1991.

Specialist de talie europeană în materie de Shakespeare, publică, la prestigioasa editură pariziană Presses Universitaires de France patru volume, printre care teza sa de doctorat intitulată Hamlet ou la tentation du possible (1987), distinsă cu premiul Biguet al Academiei Franceze.

Ultima dată a venit în țară cu prilejul lansării volumului El și Celălalt (1996). În total, Ion Omescu a făcut 12 ani de închisoare. Așadar acest reprezentant strălucit al generației sale, acest intelectual desăvârșit a fost scos din circuitul vieții și al creației timp de doisprezece ani. La fel ca sute și mii de intelectuali, fala României, pe care comuniștii i-au trimis după gratii, aplicând planurile diabolice ale NKVD. Făcând o socoteală simplă, rezultă că, până la 39 de ani, când a fost eliberat, Ion Omescu nu a avut decât câțiva ani ca timp de studiu. Citise, în acel răstimp, cât alții într-o viață. Cultura lui era uluitoare; tinerii îl socoteau a fi o replică modernă a renascentistului Pico della Mirandola, despre care se spunea că știe tot ce se poate ști și ceva pe deasupra... În afară de extraordinara sa memorie, Omescu avea o capacitate de asociere ieșită din comun. L-am cunoscut la Salcia, în crunta iarnă a anului 1959, în barăcile unde singura sursă de căldură erau trupurile noastre de robi forțați să construiască imensul dig din Insula Mare a Brăilei. Am fost împreună, bolnavi de febră tifoidă, la spitalul din Constanța, în lagărul de „febriști” de la Stoienești - unde convalescența ne-a lăsat, celor tineri, răgazul de a învăța limbi străine. Apoi la Gherla. Îmi voi reaminti cât voi trăi de ceasurile de seară din fostul grajd de la Stoienești unde, în afară de Omescu, care „scria” în gând poezii pe care studenții le învățau cu speranța că vor vedea cândva lumina tiparului, se afla încă un poet, un talentat creator de stihuri de excepție, Robert Eisenbraun alias Andrei Ciurunga, alias Robert Cahuleanu. Erau serile noastre de vis și de taină, când se mistuiau pe tăcute ziduri și gratii nemairămânând nimic din mizeria și duhoarea barăcii, seri de aur și lumină dăruite de Omescu. Interpreta din Shakespeare, juca mai multe roluri, modela din gest și cuvânt personajele, le aducea printre noi, mutându-le în altă dimensiune, anulând paturile împuțite și spațiul sărac dintre ele. Pe Hamlet l-a jucat în engleză, monologul prea-lucidului și mult nefericitului prinț fiind cizelat cu grija și măiestria cu care l-ar fi rostit pe scena Naționalului. Actorul vorbea doar pentru cercul din jurul lui, vocea nu părea că trece de noi, doar când volumul rostirii se umfla ca pâraiele de munte căzând în văgăuni bubuitoare, nimeni nu mai scotea demult o șoaptă, magia verbului pusese stăpânire pe toți, îi fascina, anihila realul, deschizând în suflete porțile unei libertăți mai pure și mai înalte decât cea de dincolo de sârma ghimpată...

Ca și Dostoievski, pe care îl iubea enorm, Ion Omescu a transformat tărâmul suferinței în spațiu al biruinței spiritului asupra distrugerii și urii. Chiar dacă n-ar fi scris nimic, dacă n-ar fi lăsat posterității o operă cizelată cu minuția orfevrului, cel căruia toți îi spuneau „maître” tot ar fi meritat respectul nostru pentru fapta sa fără de preț, aceea de a-i fi învățat pe tineri, în cruntul univers concentraționar, lecția demnității și a speranței.

Sursa: Alexandru Mihalcea, „I se spunea «maître»: Ion Omescu” în Memoria. Revista gândiri arestate, nr. 47-48 (2-3/2004), pp. 100-103.