Atracția exercitată asupra mea de literatura modernistă nu m-a împiedicat să gust, tot din anii tineri, și autori cu orientare opusă. Descoperisem Gândirea de pe când directorul liceului, Ion Tohăneanu, ne împărțise câteva exemplare, la ora de germană, materia pe care o preda, și am rămas cititorul devotat al revistei, chiar și după ce alunecase rău spre dreapta. In anii aceia negri ai războiului, odată cu Metamorfoza citisem, nu fără plăcere, volumul de Balade al lui Radu Gyr și-mi amintesc încă azi strofe din el: „Trei inși beau noaptea într-un han./ Fumegă lampă în tavan. /Vânt aspru suflă-n Bărăgan”. Mi-a plăcut și Crevedia, care nu lipsește, ca urmare, din cartea mea, Literatura română între cele două războaie mondiale. Jebeleanu m-a și luat la rost: „Cum te apuci să scrii despre huliganul ăsta?” Cu trei ani înainte însă, Crevedia citise lucrarea mea asupra ecourilor expresionismului la noi și ținuse să ne cunoaștem. Când l-am văzut pentru întâia oară, m-a frapat imediat asemănarea lui la față cu Eugen Barbu. Aveau același cap, leit. Auzisem că episodul Aia mică, din Groapa, ar fi conținut elemente autobiografice și îndărătul studentului de acolo trebuia căutat Crevedia tânăr. Spusele păreau să capete astfel o confirmare vie. 

La apariția primului volum din Literatura română între cele două războaie mondiale (1967), Crainic îmi trimisese o scrisoare care începea cu precizarea că suntem făcuți să nu ne înțelegem niciodată, deși pornim ambii de la o sursă comună: Vechiul Testament. Dar pe când el îl interpretează în sens „mesianic”, adică „evanghelic”, eu îi dau un înțeles „talmudic”, „strict național sau rasist-religios”. M-aș face cu alte cuvinte vinovat de „exclusivism sionist” în judecarea fenomenului cultural românesc dintre cele două războaie mondiale, „fatalitatea ereditară” interzicându-mi obiectivitatea. De aici, modul deformat în care prezint principalele reviste ale vremii. Îmi place Sburătorul, „subvenționat de Benvenisti” și-i „exagerez rolul și ideile inconvenabile liniei românești”. „Ridic în slavă Viața Românească a lui Ralea”, „simplu magazin”, subvenționat de banca Marmorosch & Blank. În schimb, „caricaturizez Gândirea, revistă fundamental românească”. 

Acuzația cea mai gravă, bazată pe un citat cu conținut exact contrar, era că batjocoresc ortodoxismul. Eu îi reproșasem lui Crainic inimaginabilul caracter depravant prin care încercase să facă spiritul religios răsăritean compatibil cu țelurile monstruoase ale hitlerismului, în numărul din Gândirea consacrat rasismului[1]. E adevărat că acolo el arăta că ideile lui Alfred Rosemberg contravin ecumenismului creștin. Dar conflictul s-a ivit, scria Crainic, din ciocnirea spiritului de independență germanic cu ambițiile centralizatoare ale catolicismului. Dacă hitlerismul întâlnea ortodoxismul, unde rasa și naționalitatea sunt date ale experienței naturale pe care libertatea principiului spiritual nu le „stânjenește”, conchidea el - n-ar mai fi fost anticreștin. 

Mai era în scrisoare o afirmație urâtă și neadevărată despre Blaga. El - susținea Crainica - „a fost cel dintâi simpatizant hitlerist din România și a rămas cel din urmă”. Nu mai pun la socoteală incriminările aduse altor confrați în aceeași diatribă epistolară: Fundoianu s-ar fi lepădat de cetățenia română din dispreț pentru țara în care se născuse. Adrian Maniu a părăsit Gândirea fiindcă patronii săi de la Adevărul și Dimineața, unde fusese angajat, i-au interzis să mai facă parte din colaboratorii ei, Nae Ionescu „era un vechi agent german”, etc. 

Aș minți spunând că scrisoarea nu m-a afectat. Eu mă străduisem să-mi cântăresc bine cuvintele și, cu toate rezervele mele față de orbirile ideologice ale scriitorilor gândiriști, pe care încercasem să le explic, să evidențiez clar contribuția lor literară însemnată. Mă așteptam, firește, ca pe Crainic să nu-l încânte unele considerații făcute de mine. Dar toate se bazau pe fapte incontestabile și pe o argumentare riguroasă. În plus, meritele Gândirii și ale lui personal erau subliniate apăsat și fără echivoc. Atâta rea credință m-a durut și, cum excludea orice discuție, am lăsat scrisoarea fără niciun răspuns. 

Prin '71, când au început să se înjghebe relațiile mele cu Crevedia trecuseră câțiva ani buni de la acest incident. Între timp, Ivașcu publicase pe două pagini din “Contemporanul” o reconsiderare a Gândirii și o făcea harcea-parcea[2]. Toate distincțiile introduse de mine dispăreau sub un tăvălug ideologic egalizator. Ca urmare, Crevedia, fin literar și prin cununie al lui Crainic, a primit de la el însărcinarea să-mi comunice că nașul său regretă scrisoarea în care mă probozise cu patru ani înainte. O redactase într-un moment de supărare, fără să se gândească prea mult, dar acum realizează diferența și-i pare rău. Mă invită la el, să stăm de vorbă prietenește. Vizita a avut loc peste câteva zile, când împreună cu Crevedia am sunat la ușa lui Crainic. Ne-a deschis chiar el foarte afabil. Am avut o mare surpriză. Eu mi-l închipuiam un bărbat înalt, vânjos, cu o coroană de păr rebelă în jurul frunții largi, semețe, așa cum îl înfățișa fotografia din Istoria literaturii române... de Călinescu. Bătrânelul care ne-a poftit înăuntru era mai degrabă scund. Din flăcările negre ale podoabei capilare nu-i rămăseseră decât niște perii sure la tâmple. Purta un pulover gri, tras peste pantalonii cam lungi care se încrețeau ca o armonică deasupra papucilor groși din pâslă. Încolo, nu trăda nici o scădere spirituală, cu toate că împlinise optzeci de ani. Ne-a servit un vin de care făcuse rost, spunea, special pentru întâlnirea noastră. Provenea din Israel, mi-a arătat eticheta care evoca faimoasa scenă biblică, iscoadele trimise de Moise întorcându-se cu dovezile rodniciei pământului făgăduinței: doi oameni abia reușesc să ducă un ciorchine de struguri. 

Vinul era într-adevăr bun, uleios și dulceag, potrivit pentru o seară lungă de taifas. Exprima și o atenție, din partea lui Crainic față de mine, dorința să șteargă alunecările antisemite ale scrisorii. Mișcat de gest, am vrut, la rândul meu, să înlătur orice bănuială că aș avea vreun dinte împotriva ortodoxiei. Dimpotrivă, i-am declarat de la început lui Crainic, spiritualitatea religioasă răsăriteană îmi inspiră cel mai înalt respect. Eu îl învinuisem că n-a fost ortodox cu adevărat, când încercase să-și imagineze măcar puncte convergență între hitlerism și învățătura Evangheliei. A refuza discriminarea rasială, dar a o profesa pe cea „etnică” înseamnă tot a păcătui împotriva ecumenismului creștin. Oamenii, indiferent de nație, sunt egali în fața lui Dumnezeu. Statul etnocratic, pe care l-a preconizat, să nu se supere, era neortodox în esență[3]. 

Crainic m-a ascultat, dar s-a abținut să-mi răspundă. A abătut discuția. Citise și el cartea mea, Literatura română și expresionismul, i-a plăcut, dar nu crede că la Gândirea s-a petrecut o asemenea contaminare estetică. Revista a avut un crez tradiționalist, a evitat modelele străine, și-a tras sevele creatoare din literatura populară și zestrea spirituală a ortodoxiei. El cunoscuse bine expresionismul la Viena, i-a purtat o mare admirație lui Franz Werfel, s-a dus să-l asculte, când a făcut o „Lesung” în public. A fost entuziasmat. L-a căutat chiar după lectură, ca să-i exprime personal gratitudinea. Și acum mai ține minte, Veni Creator Spiritus. A început să recite: „Komm heiliger Geist. Du schöpferisch!/ Der Marmor unsrer Form Zerbrich!” Frumos, e adevărat. Dar pe el nu l-a influențat. La Viena a scris Terține patriarhale[4]. Pe Blaga, poate da. Crainic vorbea cu considerație de marele său prieten, dar răbufnea din ceea ce spunea în privința lui și o invidie ascunsă stângaci. Îl rodea, cred, faptul că nu împărtășește același destin literar glorios. Îi înțelegeam până la un punct necazul. Numele său nu era nici măcar pomenit, ce nădejde să mai aibă în retipărirea operei și aducerea ei din nou în conștiința publică? Iar Crainic nu fusese un poet de a doua mină. Dar condiția de lepros literar îl făcea răutăcios. À propos de expresionism, mi-a povestit cum reacționase când a văzut întâia oară Pasărea Măiastră a lui Brâncuși. I s-a părut o aiureală. Era cu Blaga și l-a întrebat: „Lulule, tu ce crezi de asta?”. Blaga, consternat și el, a încercat să găsească unele explicații faimei mondiale pe care și-o câștigase ciudata formă de metal. Se încurca însă în argumente, susținea Crainic. „Apoi, a scris poezia aceea plină de încântare!”, a conchis, ridicând descurajat mâinile. 

Blaga, căuta să mă convingă el, a început să scrie piese de teatru cu adevărat originale, când a încetat să-i mai imite pe expresioniști și a căutat, cu Meșterul Manole, inspirație în mitologia românească. Până atunci, se lua după Strindberg: Tulburarea apelor seamănă penibil Privighetoarea din Würtenberg. M-am grăbit a doua zi să controlez afirmația. Era cu totul gratuită, nu exista cea mai vagă similitudine între cele două piese. Ghicisem însă bine că dispoziția de a-și coborî confrații venea la Crainic dintr-o rană deschisă. Repede a ajuns să vorbească de ea. A depus trei manuscrise la Editura Tineretului. Unul povestește cum s-a format el. Al doilea trasează o istorie a Gândirii. Al treilea cuprinde poeziile lui, compuse în închisoare și învățate pe de rost, fiindcă nu avea hârtie și nici creion să le noteze[5]. Măcar primul ar merita neapărat să fie tipărit; tinerii de azi ar deprinde o lecție din el, aflând cu câte greutăți a trebuit să lupte altădată copilul unui țăran sărac, ca să învețe carte și să ajungă prin puterile minții doctor în teologie și profesor universitar. Poeziile, îmi mărturisea fără falsă modestie, sunt ce a reușit să dea el mai bun. Le-a șlefuit de nenumărate ori în minte, crede că aduc o nouă înflorire a baladei. Dar e convins, nu va apărea nimic. Osânda lui e pe veci, fiindcă vine de la ruși. Când Scânteia a publicat un articol de el, chit că susținea politica blocului socialist, presa sovietică a protestat[6]. Au început să țipe, regimul de la București reabilitează pe fasciști. I-am spus că nimeni nu-l va putea șterge din istoria literaturii române. Va veni curând momentul să se scrie despre contribuția lui poetică, așa cum ea merită. A clătinat din cap sceptic. Trei ani mai târziu, volumul doi al cărții mele, Literatura română între cele două războaie mondiale, îi consacra un capitol elogios. Contestam acolo ceea ce afirma Călinescu și anume că Țara de peste veac n-ar mai aduce nimic nou după Arghezi, Voiculescu, Blaga sau Pillat: „Volumul - precizam - cuprinde versuri publicate prin reviste cu mult înainte de data apariției lui. Nichifor Crainic a fost practic printre cei dintâi avut ideea stilizării iconografice a peisajului autohton și a teoretizat-o în Gândirea. La el, mai mult ca la alții, o lumină blândă, suprafirească, se revarsă asupra naturii familiare, făcând-o teatrul legendei biblice repetate mereu”. Și după câteva exemple adăugam: „Prin filtrarea ingenioasă a motivelor populare, poezia lui N. Crainic reușește să ajungă la originale nudități rilkeene. Un punct de fugă numinos o trage repede în zonele refrigerante ale spiritului și-i imprimă o energică mișcare ascensională”. Din nefericire, Crainic murise cu doi ani înainte și n-a mai apucat să citească aceste pagini. Se fac a le uita și cei care-i închină azi pagini ditirambice, dar, au tăcut mâlc atunci când puteau să sufle măcar o vorbă despre el. 

Între amărăciunile lui Crainic se număra și deposedarea sa de o carte scrisă împotriva legionarismului. La începutul anilor '60, mi-a istorisit el, a fost scos din închisoare și adus în cabinetul ministrului de interne, Drăghici. Acesta 1-a înștiințat că urmează să fie eliberat curând și i se cere să-și reia activitatea publicistică. Va face, însoțit, câteva călătorii prin țară, ca să cunoască direct realizările regimului. Până atunci, a dat dispoziții să i se creeze toate condițiile pentru a putea scrie în liniște. Ar fi bine să înceapă prin a prezenta în lumina ei adevărată mișcarea legionară, l-a sfătuit Drăghici, știind părerile foarte critice ale lui Crainic despre Zelea Codreanu. Manuscrisul pe care l-a redactat în câteva săptămâni i-a fost însă reținut la eliberare. Constată acum că mai tot ce cuprindea a intrat într-o lucrare apărută pe piață și intitulată: Garda de fier, organizație teroristă de tip fascist. Poartă și două semnături, Nicolae Fătu și Ion Spălățelu, dar numele veritabilului autor s-a volatilizat[7]. 

Crainic zăcuse cincisprezece ani în detenție fără a fi judecat[8]. Fusese rostită în contumacie o sentință pe viață împotriva lui, ca ministru al propagandei sub Antonescu, toți membrii guvernelor din acea epocă fiind considerați criminali de război. Numai că Nichifor Crainic fusese demis din post în urma nemulțumirilor exprimate de Gauleiterul Manfred von Kilinger, pentru felul cum departamentul respectiv înțelesese să sprijine interesele Reich-ului. Legea stipula rejudecarea condamnaților în lipsă, atunci când aceștia erau arestați ori se predau ei singuri autorităților. În 1947 organele Ministerului de Interne l-au descoperit pe Crainic care stătuse ascuns până atunci. I s-a redeschis procesul, dar după câteva ședințe de audiere a martorilor, tribunalul și-a întrerupt lucrările și inculpatul a fost expediat la Aiud. Aici, când a cerut să se notifice instanțelor judiciare jurnalul consiliului de miniștri unde erau relatate împrejurările demiterii sale, directorul închisorii a poruncit să fie pus în lanțuri. 

Crainic n-a vrut să vorbească de anii petrecuți în detenție. Auzisem că nu prea făcuse o figură frumoasă, se preta la toate umilințele ca să poată subzista. Să judece însă numai cine a trecut prin infernul de acolo. 

Un asemenea exemplu de abandon al demnității omenești, în versiunea lui Crainic, așa cum l-a amintit, ca să înțeleg ce îndurase, arată mai curând sinistru până la înfiorare... Printre paznici era o brută, care, după ce-i dădea rația, turna încă o farfurie de ciorbă, își muia ciorapii soioși în ea și apoi îl întreba: „Mai vrei o porție?”, „Ziceam da!”, mărturisea Crainic. Oroarea era însă că paznicul respectiv, un evreu ungur, venea de la Auschwitz, unde făcuse parte dintre deportați și primise acum sarcina să supravegheze cel mai ticălos antisemit român, așa i se spusese. Din cel supus înainte torturilor sadice, mecanismul pervers al răzbunării făcea o speță perfecționată de torționar. 

Crainic nu se plângea de situația lui materială. Primise un apartament acceptabil. Avea și o pensie frumoasă. (Stancu nu uitase că primul său volum de versuri, Poeme simple, apăruse în colecția Gândirea și propusese biroului Uniunii Scriitorilor să-i acorde lui Crainic pensia cea mai mare cu putință.)[9]. De ce să rămână însă un autor interzis? Adusese destule servicii regimului, timp de zece ani, cât a lucrat la Glasul Patriei. Nu se întorcea nimeni din exil, spunea fără să aibă întâi o discuție lămuritoare cu el. Măcar pentru aceasta ar merita să i se publice cărțile. 

Crainic mi-a declarat că ar vrea să afle mai multe despre hasidism. I-am împrumutat cartea lui Martin Buber Die Legende des Baal Schem. O vorbă a celui care știa numele sfânt cred că i-ar fi mers la inimă, mai ales. Învățăceii l-au întrebat odată pe Baal Schem: „Cum trebuie înțeles proverbul: «Adevărul cutreieră întreg pământul? Și el a răspuns: «Asta vrea să spună că izgonit din loc în loc, adevărul trebuie să se ducă mereu mai departe».”

SURSA: Ov. S. Crohmălniceanu, „O seară cu Nichifor Crainic și vin israelian” în România literară, Anul XXVI, nr. 18, 12 -18 mai 1993, pp. 14-15.

[1] Un prim articol prin care Crainic a teoretizat relația dintre rasism și creștinism a fost Rasă și religiune, publicat în Gândirea, anul XIV, nr. 2, februarie 1935, pp. 57-66. Un altul a fost Creștinismul și fascismul, Gândirea, Anul XVI, nr. 3, martie 1937, pp. 97-103. Pentru o analiză a modului în care Nichifor Crainic s-a raportat la fascism și nazism, vezi studiul lui George Enache, „Creștinism și fascism în gândirea lui Nichifor Crainic”, în Rost, nr. 12, februarie 2004.

[2] Cel mai probabil Crohmălniceanu se referă la articolul „Valorificarea realității noastre literare”, publicat în Contemporanul, nr. 5 (1164), 31 ianuarie 1969, pp.4-6. Cu acea ocazie, George Ivașcu reducea activitatea de la Gândirea exclusiv la pro-fascismul lui Crainic.

[3] Crohmălniceanu se referă la ideile lui Crainic din volumul  „Ortodoxie și etnocrație”, publicat în anul 1925.

[4] Este vorba despre o poezie cu acest titlu, publicată în volumul Țara de peste veac.

[5] Interdicția de a publica în afara platformei propagandistice Glasul Patriei, a reprezentat o imensă frustrare pentru Nichifor Crainic, acesta depunând numeroase eforturi pentru ca autoritățile să-i ridice interdicția (memorii și depuneri de manuscrise). Un exemplu este manuscrisul de memorii „Zile albe, zile negre”, depus la Editura pentru Literatură în anul 1967. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 3722, vol. 5, ff. 13-14. Cele trei manuscrise pomenite de Crohmălniceanu au fost publicate postum, după căderea comunismului. Primele două au fost publicate sub titlurile „Amintiri din Seminarul Central Bucuresti, 1904-1912” și „Amintiri despre Gândirea”, ambele apărute în anul 2017, iar cel de poezii a fost „Șoim peste prăpastie. Versuri inedite create în temnițele Aiudului”, publicat în 1990.

[6] Până în momentul de față nu am identificat niciun astfel de articol în arhiva ziarului Scânteia. Este posibil ca afirmația lui Crohmălniceanu să fie eronată.

[7] Volumul a apărut în 1971, stârnind revolta lui Crainic, întrucât reprezenta un plagiat după propriul său manuscris, Cuibul ucigașilor. În această lucrare, poetul realiza o radiografie de tip demascator a organizației legionare. Textul fusese redactat la solicitarea Securității încă din perioada detenției la Aiud, iar după „o muncă de peste un an”, Crainic l-a predat conducerii M.A.I., care l-a valorificat publicându-l sub semnătura celor doi ofițeri din structurile sale. ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 3722, vol. 1, f. 250. Ibidem, vol. 2, ff. 137-141. O analiză detaliată despre activitatea poetului la Glasul Patriei și implicarea în reeducarea de la Aiud se poate găsi în volumul Dragoș Ursu, Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud, Editura Corint, 2024, pp. 284-291.

[8] Afirmația că Nichifor Crainic ar fi făcut 15 ani de închisoare fără judecată este des întâlnită în literatura apărută după 1989, însă este un fals evident, constituind cel mult un artificiu memorial care să pună în evidență nevinovăția sa. În realitate Crainic a fost condamnat în contumacie la „detenție grea pe viață” de către Tribunalul Poporului, prin hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945. La 27 octombrie 1947, în timp ce se afla în detenție, Crainic a făcut contestație, care a fost admisă prin decizia nr. 226/26 noiembrie 1947 de către Curtea de Apel București, totodată anulându-se hotărârea de condamnare. Așadar, procesul s-a rejudecat, iar verdictul a fost amânat în repetate rânduri până 15 ianuarie 1949, când sentința inițială a fost confirmată, rămânând definitivă prin decizia penală nr. 89/1949. Ca urmare, Crainic a făcut recurs la Curtea Supremă, Secția Penală, dar aceasta a respins recursul prin Decizia nr. 1077 din 13 aprilie 1949. La data de 26 noiembrie 1949, Crainic înainta cerere de revizuire dar o lună mai târziu și aceasta a fost respinsă ca nefondată, prin Decizia penală nr. 2916. În cursul anului 1950, Crainic a trimis mai multe cereri de revizuire, toate fiind respinse de autoritățile judiciare. O radiografie a eforturilor juridice întreprinse de poet pentru a scăpa de pedeapsă poate fi consultată în studiul Camelia Duică, Adrian Nicolae Petcu, „File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic” în Rost, nr. 12, februarie 2004.

[9] Este vorba de intervenția făcută de scriitorul Zaharia Stancu, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor. Stancu a fost colaborator la Gândirea în perioada anilor 1924-1931, cu o serie de poezii publicate apoi în volumul amintit.