Lui Tache Funda

Frate,
Sub șapte lăcate
Urâte și groase,
Ca niște broaște țestoase,
Ne țin slugile Moscovei spurcate!

Ne-au răpit prospețimea zării,
Ca să poată suge mai tihnit
Tot sângele Țării,
Haita de la răsărit.

Am ajuns palizi și străvezii,
Ca niște umbre, ca niște stafii.
Câteodată, când ne bate vântul,
Unii din noi îngenunche și sărută pământul,
Alții bălăngănesc din picioare și din mâini,
Ca niște uși zgâlțâite din țâțâni.

Foamea ne roade mațele,
Cu botu-i cumplit ca o cange,
Trăim numai cu speranțele
Și parcă la toți ne-au crescut picioroange...

Ehei, temnicer,
Trăzni-te-ar Sfântul din cer,
Deschide odată cu cheile-ți negre de fier
Și hai mai repede, astă seară „să ne numeri”
Că la noapte în timpul somnului,
Mulți dintre noi vor visa că le-au crescut aripi pe umeri,
Și vor zbura spre împărăția Domnului!...

Sub grele osânde,
Gem viețile noastre trudite și plăpânde.
E parcă o tragere lungă pe roată,
Ce nu se mai sfârșește odată
Și-n nopțile întunecoase,
Se-aude un vaier și-un troznet de oase...

În liniștile-ncremenite
Și plumburii peste oraș,
Țipă prin clopotniți părăsite,
„Găinușile” lui Fărcaș.

Și țipătul lor sibilinic de jale,
Ne-mplântă în inimi săgeți și pumnale.

O, îngeri prea iubiți ai serii,
ai visului și-ai amintirii,
vă cheamă-n seara Învierii
uitații fii ai pătimirii!

Aduceți noaptea liniștită
cu vălul tainic de-mpăcare,
s-adoarmă inima zdrobită
cu liniștită legănare.

Întindeți ceața care-așterne
pe suflet pacea ei adâncă,
punând alinătoare perne
durerii ce zvâcnește încă.

Închideți geana ostenită
ce timpul nesfârșit îl rumpe
și-n biata inimă-amăgită,
fiorul locurilor scumpe.

Aduceți visul care-i scapă
de temnițe și de zăvoare
și duce dorul de-l adapă
la mult doritele izvoare.

Dați sufletelor revederea
ființelor nemaiuitate,
reînnoindu-le puterea
să-și ducă crucea resemnate.

Să-și crească-n taina rugăciunei
și mai arpinsă-n astă seară
adânca-ncredințare-a unei
nădejdi ce va să-nvie iară

și-a revederii mult dorite
ce nu va mai fi-atunci părere,
când mii de clopote slăvite
vesti-vor și-a lor înviere...

Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple suvițele-argintii,
precum se cern pe suflet din viața răvășită
regretul și tristețea apusei bucurii.
Trec anii rând pe rând, etern,
Și-n scurgerea-ncetinitoare
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de duh și de uitare.

Suntem de veacuri parcă aici între zăbrele,
de ne-am uitat și fiii și mamele cum sunt,
de nu mai știm cum este un liber cer cu stele,
de nu mai știm de-i soare sau plouă pe pământ...
Suntem bătrâni, dar nu mai știm,
nici nu vedem la noi schimbarea,
spre locurile ce iubim
de mult am și uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă ori zi de sărbătoare,
la fel trec luni. Trec anii, de parcă mii s-au dus,
când vom ieși de-aicea, ah cine știe care,
ce va mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noștri n-au avut
ca alți copii copilărie...
și fără vreme ne-au trecut
cei dragi zdrobiți în veșnicie!

- Sus credința însă, frații mei de pâine!
pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit.
A fost și mai rău ieri,
mai bine-o fi mâine,
nu-i nimic pe lume fără de sfârșit!
Mai vine-o zi când orice greu
și orice lacrimi vor fi-uitate,
minunile lui Dumnezeu
vin însă-atât de neașteptate.