Lui Tache Funda

Frate,
Sub șapte lăcate
Urâte și groase,
Ca niște broaște țestoase,
Ne țin slugile Moscovei spurcate!

Ne-au răpit prospețimea zării,
Ca să poată suge mai tihnit
Tot sângele Țării,
Haita de la răsărit.

Am ajuns palizi și străvezii,
Ca niște umbre, ca niște stafii.
Câteodată, când ne bate vântul,
Unii din noi îngenunche și sărută pământul,
Alții bălăngănesc din picioare și din mâini,
Ca niște uși zgâlțâite din țâțâni.

Foamea ne roade mațele,
Cu botu-i cumplit ca o cange,
Trăim numai cu speranțele
Și parcă la toți ne-au crescut picioroange...

Ehei, temnicer,
Trăzni-te-ar Sfântul din cer,
Deschide odată cu cheile-ți negre de fier
Și hai mai repede, astă seară „să ne numeri”
Că la noapte în timpul somnului,
Mulți dintre noi vor visa că le-au crescut aripi pe umeri,
Și vor zbura spre împărăția Domnului!...

Sub grele osânde,
Gem viețile noastre trudite și plăpânde.
E parcă o tragere lungă pe roată,
Ce nu se mai sfârșește odată
Și-n nopțile întunecoase,
Se-aude un vaier și-un troznet de oase...

În liniștile-ncremenite
Și plumburii peste oraș,
Țipă prin clopotniți părăsite,
„Găinușile” lui Fărcaș.

Și țipătul lor sibilinic de jale,
Ne-mplântă în inimi săgeți și pumnale.