Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple suvițele-argintii,
precum se cern pe suflet din viața răvășită
regretul și tristețea apusei bucurii.
Trec anii rând pe rând, etern,
Și-n scurgerea-ncetinitoare
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de duh și de uitare.

Suntem de veacuri parcă aici între zăbrele,
de ne-am uitat și fiii și mamele cum sunt,
de nu mai știm cum este un liber cer cu stele,
de nu mai știm de-i soare sau plouă pe pământ...
Suntem bătrâni, dar nu mai știm,
nici nu vedem la noi schimbarea,
spre locurile ce iubim
de mult am și uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă ori zi de sărbătoare,
la fel trec luni. Trec anii, de parcă mii s-au dus,
când vom ieși de-aicea, ah cine știe care,
ce va mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noștri n-au avut
ca alți copii copilărie...
și fără vreme ne-au trecut
cei dragi zdrobiți în veșnicie!

- Sus credința însă, frații mei de pâine!
pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit.
A fost și mai rău ieri,
mai bine-o fi mâine,
nu-i nimic pe lume fără de sfârșit!
Mai vine-o zi când orice greu
și orice lacrimi vor fi-uitate,
minunile lui Dumnezeu
vin însă-atât de neașteptate.