Istoria pe scurt

România secolului XX a traversat o lungă perioadă totalitară, cu patru dictaturi succedate neîntrerupt din anul 1938 până la finele lui 1989, respectiv dictatura regelui Carol al II-lea (februarie 1938-septembrie 1940), dictatura militară a mareșalului Ion Antonescu, inițial alături de legionari (septembrie 1940-ianuarie 1941), apoi în exclusivitate (ianuarie 1941-august 1944), și desigur, lunga noapte a „democrației populare”, întinsă din martie 1945 până în decembrie 1989.

Din păcate, în trecerea de la un regim politic la altul societatea românească nu a avut șansa unei justiții  echitabile față de abuzurile de stat, fiecare putere nou instalată practicând o vendetta față de vechile elite politice. În tot acest timp societatea nu a avut răgazul reflecțiilor mature asupra trecutului. Tragediile s-au consumat cu o viteză prea mare. Legionarii și-au eliminat adversarii incomozi în drumul lor spre „marea biruință”, carliștii au practicat teroarea de stat pentru a rezolva „problema legionară”, la rândul lor legionarii s-au răzbunat din plin când au ajuns la putere, iar mareșalul Antonescu i-a scos de la guvernare, umplând pușcăriile nu doar cu cei vinovați de crime și alte acte de violență, dar și cu sute de tineri condamnați la ani grei pentru delicte absolut minore.

Spirala violențelor s-a acutizat iar războiul mondial a amânat și mai mult un proces echitabil al justiției. De departe, comuniștii au încălcat toate bornele democrației. Elocvent este faptul că s-au instalat la putere prin teroare, decapitând toată vechea elită politică, militară și intelectuală sub pretextul „defascizării țării”. În acel context defascizarea era absolut necesară, dar ironia tragică a fost că un demon al istoriei a jucat rolul de „exorcizator” al altui demon. Rezultatele aveau să se vadă în scurt timp. O imensă rețea de închisori și lagăre a fost dezvoltată pentru a se asigura permanența victoriei socialiste. Desigur, nu comuniștii au patentat teroarea de stat, nu ei au ridicat primele închisori și lagăre politice din țară, dar ei a desăvârșit instituțional toate violențele și injustițiile regimurilor anterioare. Astfel, în noul Gulag al României comunizate au suferit deopotrivă susținători ai regimurilor totalitare anterioare, ofițeri ai armatei române condamnați pentru „crime de război”, foști prizonieri de război repatriați, țărani care s-au opus colectivizării, susținători ai rezistenței armate din munți, tineri studenți și elevi încadrați în diferite organizații clandestine anticomuniste, ori pur și simplu temerari prinși la frontieră, în drumul lor spre libertate.

Confuzii și interferențe memoriale

Începând cu anii `90, societatea românească a început un proces anevoios de confruntarea cu traumele trecutului, în încercarea de a realiza decomunizarea instituțională și de a pune bazele unui parcurs democratic. Pe lângă aceste eforturi, sabotate constant de foștii beneficiari ai regimului de teroare, noile generații au căutat modele de rezistență morală, pentru a se împăca cu un trecut prea adesea compromis de ipocrizie, minciună și frică.

Acest demers, onorabil în esența lui, nu a fost lipsit de interferențe și instrumentalizări. Unii foști reprezentanți ai instituțiilor de forță au încercat să-și ascundă sau să-și justifice acțiunile represive, invocând pericolul „fascist”. Anumiți foști deținuți politic cu trecut legionar au urmărit să „reabiliteze moral” întreaga organizație legionară și ideile în care au crezut. Alții au preferat să dispară din spațiul public, pentru a nu le fi devoalată colaborarea cu regimul. În fine, au existat și cazuri de supraviețuitori care și-au cosmetizat biografia, pentru a profita de o imagine de prestigiu, într-o societate aflată în tranziție. Desigur, majoritatea deținuților politic au fost oameni absolut onorabili, dar memoria anticomunistă s-a perpetuat în spațiul public fără vreun filtru critic, sau cel puțin fără unul suficient.

În acest context, noile generații au receptat trecutul nu doar într-un mod fragmentar, dar și cu interferențele arătate. Așa se explică, de pildă, faptul că unii dintre cei persecutați de regimul comunist, dar care anterior fuseseră parte a aparatului de stat antonescian, au ajuns să fie percepuți exclusiv prin prisma suferinței lor, ceea ce a atenuat, pe nedrept, greutatea unui trecut totalitar. La fel, implicarea unor foști membri ai Mișcării Legionare în rezistența anticomunistă armată a conferit, involuntar, o aură de legitimitate întregii organizații legionare. Planurile memoriei s-au suprapus, iar confuziile s-au perpetuat până astăzi. Starea de ambiguitate este rezultatul unui amestec de inerții istorice, agende memoriale divergente și lipsa unei culturi critice în rândul tinerelor generații. Noi înșine, am fost pentru o vreme, tributari acestor neclarități. Dar astăzi cu atât mai mult simțim nevoia asumării unei memorii lucide.

Viziunea noastră pentru o memorie lucidă

Desigur, viziunea noastră este sensibilă la ambele forme de totalitarism care au decimat Europa secolului trecut, respectiv cel comunist și cel fascist, cu toate declinările lor locale. În consecință, proiectul poetiiinchisorilor.ro va reflecta o viziune anti-totalitară, indiferent de natura totalitarismului pus în discuție, chiar dacă îl vom analiza cu precădere pe cel de extremă stânga.

Despre poeții detenției comuniste

În privința poeților, pornim de la premisa că toți aceștia au fost victime ale comunismului, indiferent de crezurile lor anterioare. Prin urmare, aceasta este calitatea implicită a cultivării lor memoriale în spațiul public. Nu avem în vedere un discurs care să vizeze celebrarea lor generică, ca modele etice, din simplul motiv că fiecare a avut parcursul său, unele cazuri rămânând extrem de controversate. Ion Caraion, este cu siguranță o victimă a comunismului, dar capitolul de informator al Securității este prea amplu și cu consecințe prea grele ca să poată fi trecut cu vederea. Nu mai punem în discuție și cei câțiva ani de activism pentru cauza comunistă.

Nu mai puțin controversate sunt destinele celor mai populari doi poeți ai detenției din timpul regimului comunist, respectiv Radu Gyr și Nichifor Crainic. Ambii au fost talente incontestabile ale literaturii, ambii corifei ai unor ideologii totalitare în interbelic, ambii au exercitat funcții de răspundere în regimuri totalitare, chiar dacă pentru scurte perioade de timp, și ambii au rămas eșuați publicistic în barca naționalismului ceaușist. E drept, prin constrângeri, după ani grei de suferință. Dar toate aceste fațete, odată asumate critic, nu le anulează suferința, nu le minimizează rolul de prim plan în rezistența morală din închisori, după cum nici nu le cauționează derapajele totalitare. Fidelitatea față de adevăr ne obligă să menținem echilibrul: recunoașterea demnității în suferință nu echivalează cu reabilitarea automata a unui trecut ideologic problematic.

Despre poezia carcerală

Poezia concepută în detenție este în primul rând document de epocă, dar și expresie culturală a libertății de gândire. Totodată, considerăm că acest corpus poetic face parte din patrimoniul imaterial al națiunii noastre, că merită toate eforturile pentru a fi recuperat și făcut accesibil publicului larg, pentru a servi ca discurs profilactic anti-totalitar, ținând cont de valorile universale pe care le afirmă: libertate, dreptate, credință, demnitate, etc. Suntem convinși că împotriva utopiilor periculoase, vocea victimelor rămâne cea mai convingătoare pledoarie.

În concluzie, memoria anticomunistă este o datorie morală, dar și un exercițiu de discernământ. Și doar asumând trecutul în complexitatea sa putem construi o educație ferită de fantasmele ideologice. Demersul nostru nu idealizează, ci încadrează: în istorie, în adevăr, în umanitate.