Ionel Omescu s-a născut într-o familie de intelectuali din Arad, cu posibilități materiale deosebit de mari, mama - Aurelia Omescu, născută Știrbulescu, absolventă a Academiei de Belle- Arte, tatăl - Cornel Omescu, farmacist.

Personalitate complexă - actor, dramaturg, profesor la Academia de Teatru, director de scenă, doctor în studii engleze - Ionel Omescu, văr primar al mamei mele, pendulează între temniță și teatru, nesuportând sclavia spiritului.

Modul în care a fost educat a fost foarte sever, dar de o maniera elevată, ceea ce nu i-a diminuat sentimentele de profundă iubire și respect pentru mama sa, pe care o adora, și față de tatăl său, om de o distincție aparte.

Amintirile mele sunt foarte vii, deși n-aveam decât vreo 10 ani cand l-am văzut prima dată. Viața lui, supusă închisorilor comuniste, ni l-a indepărtat și, prin plecarea definitivă din țară, în 1972, s-a întrerupt comunicarea cu noi pentru mult timp: Păstra corespondența cu familia, dar n-a putut veni nici măcar la moartea tatălui său.

În fugile sale prin țară poposea și pe la Pitești, pentru a-i revedea pe cei doi unchi - frați ai mamei sale - bunicul meu, Nicolae Știrbulescu, si celălalt unchi, Eugen Știrbulescu.

Mi-a rămas întipărită, din prima copilărie, alura lui de prinț și am rămas de atunci extaziată în fața acestui bărbat atât de frumos, de o angelică finețe, care mi-a mai sărutat și mâna, mie, copilă de 10 ani. Eu am fost cea care l-a intâmpinat și, în timp ce se prezenta, a apărut mama mea, care era verișoara sa preferată. A prins-o pe după umeri și se priveau într-o admirație mută, ca doi îndrăgostiți. Emanau același rafinament și aceeași noblețe;  știu că ne-a făcut un cadou impresionant în bani, cadou ce s-a repetat. A fost un om de o rară cultură, un mare talent, un mare caracter, un altruist. Cum a rezistat in repetatele detenții? Prin educație, disciplină, solidaritate cu clasa din care făcea parte: „să surâzi când ești lovit, să privești înainte, să nu te uiți la cel ce te izbește”. A îndurat totul cu o mândrie îndârjită;  își ajuta camarazii de suferință, asumându-și fapte pe care nu le comisese, tocmai pentru a-i salva pe cei mai amărâți ca el. Se considera încă puternic și cu o voință de nezdruncinat. Așa a rămas până a murit.

Dupa ultima detenție, Lucia Sturdza-Bulandra, întâmplător, îl zărește lucrând structura la o clădire din București. Îl avusese elev. Uimită și bulversată, i-a zis: „Vai, Ionele, ce murdar ești!” Tar el i-a raspuns: Da, doamnă, dar numai pe dinafară!” Nu i-a fost rușine să presteze orice fel de muncă pentru a se întreține, n-a acceptat pomana sau mila.

Era o plăcere să stai în compania unui asemenea erudit și pe cât era de manierat și altruist, firea sa impulsivă, caracterul hotărât și mândru îl făceau necruțător cu cei necultivați, parveniți, cei care-și încălcau demnitatea și onoarea. Îți riposta imediat și din prietenul cel mai bun îi deveneai persoana cea mai indiferentă, demnă de milă, dezagreabilă. Era un perfecționist; desi cunoștea limba engleză din copilărie, când a ajuns la Londra a luat lecții cu o profesoară foarte severă, care îl punea să lucreze cu linguafonul și îl chinuia ca pe hoții de cai, după cum scria el într-o scrisoare către mama sa. La Paris, în primul an ca refugiat, a avut o bursă de 600 de franci, dar s-a descurcat cu mintea-i strălucită.  Mătușa Caterina, soră cu mama sa - călugăriță la Lausanne -  le scria în țară părinților lui: „Să nu mai aveți grija lui Ionel, că el are averea în cap”. Și-a urmat viața printre străini, dar pământul românesc nu l-a uitat niciodată.

La revoluție, am auzit la Radio-București anunțându-se printre altele: „Marele om de teatru și patriot român Ion Omescu a oferit un cocktail în cinstea descătușării românilor”. Dar a fost repede deziluzionat de prieteni, de mulți dintre cei cărora le-a acordat sprijin și în care a avut încredere. Nu l-am revăzut când a venit în țară, în 2000, dar pentru mine a rămas ca o imagine a bărbatului adevărat pe care l-ai iubi și căruia i-ai rămâne devotată, nu numai în viață, dar și dincolo de mormânt.

M-am întrebat mereu și mă întreb și acum de ce, după 1989, acest om al scenei românești, care s-a remarcat de la debut și care a jucat alături de mari actori ai timpului său, nu este amintit de cei care l-au cunoscut? De ce acest ambasador al culturii românești, renumit în analele teatrului în străinătate, în țara sa este necunoscut?! Poate această prezentare în revista Argeș va dezmorți mintea împătimiților care scot la iveală valorile naționale și ații îi vor urma exemplul merituos, incontestabil.

Astfel, Ion Omescu va fi așezat pe soclul său.

SURSA: Catrinel Popescu, „Între temniță și teatru” în Argeș, decembrie 2005, p. 26.