Ajunsesem într-o cameră mare și aglomerată, plină cu oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată.

După câteva zile aveam să înțeleg mai bine compoziția umană a camerei. În mare parte, noii mei confrați erau oameni în vârstă, cu studii medii, cu condamnări mai mari ori mai mici; o masă eterogenă care nu-mi spunea mare lucru.

Am avut totuși marea bucurie, ca după câteva zile, să fie adus Sergiu Mandinescu. Un tânăr, fost student la filologie, poet talentat. Poate cel mai talentat poet simbolist al românilor. Am reținut în timp un capitol dintr-un volum al său, capitol intitulat sugestiv „Simfonia Culorilor”.

Cum lângă mine, sus la „etajul” trei, cam acesta avea să fie plasamentul meu pentru mult timp, fiind foarte tânăr, mai era un pat liber, i l-am recomandat lui Sergiu. A acceptat fără să clipească, cățărându-se cu o agilitate de felină. Avea ceva zdrențe cu el drept bunuri personale. Și-a lăsat bocancii rupți la „parter”.

Era înalt, foarte slab, livid, cu ochi mari, negri, febrili, nasul proeminent, față ovală și bărbia alungită.

Una peste alta, nu era un ins plăcut la prima vedere. A fost însă destul să ne retragem și să discutăm preț de o jumate de oră, ca după aceea, niciodată, în toată viața mea, indiferent unde m-am aflat, și a venit vorba despre el, să nu-i fi stat alături, sau să mă mai fi despărțit sufletește de el. Nu am dat importanță faptului că a trecut cu o oarecare reținere ori grabă printre cei aflați în cameră oprindu-se chiar la mine. Nu observasem nici unele priviri mirate ale unor deținuți mai vechi.

Nu receptasem atitudinea, ostilă a unora, la intrarea lui în cameră. Da, îmi amintesc bine; a avut parte de o primire mai mult decât reținută; o primire chiar puțin ostilă. Acestea erau reflecțiile mele de mai târziu, înțelegând și iuțeala cu care s-a urcat în patul de la nivelul al treilea.

De cum ne-am cunoscut, am făcut un fel de front comun. Nu știam mai nimic despre drama pe care o trăise Sergiu.

Fusese printre primii studenți, care trecuseră prin inegalabila experiență de la Pitești. Era supraviețuitorul acelei crime abominabile prin care, comunismul se lepăda, încă o dată, de civilizație.

Încă o dată se scălda în sângele elementului național românesc și făcea să se cutremure toată lumea civilizată, atunci când avea să afle totul. Sau aproape totul despre marea crimă împotriva tineretului creștin, împotriva datinilor și tradițiilor românești! Personal nu cunoșteam bine fenomenul; aflasem câte ceva în Jilava și parcă ceva vag auzisem și la securitate de la N.N.

Viața noastră penitenciară se scurgea monotonă și din ce în ce mai depresivă. Programul camerei era unul de voie; adică, se formau grupuri și se disputa liber.

Eu rămâneam aproape de Sergiu, chiar dacă el nu era prea vorbăreț. Avea preocupări diferite de ceilalți. A fost prima dată când am văzut un ciob de geam pe care el scria cu un pai de mătură! Nu ce scria mă interesa, ci modul în care își pregătise „tăblița” mă fascina.

- Simplu, iată, faci rost de o bucată de geam, o umezești și cu un corp tare răzuiești puțin var de pe pereți, pe care îl păstrezi într-o cârpă și cu acel săculeț tamponezi geamul, cum spuneam, doar un pic umezit. Văzuse mirarea mea și mi-a explicat totul. Am înțeles că venise cu geamul ascuns între boarfe. Abia mai târziu am înțeles, că de fapt, pe el nu-l mai interesa dacă-l prindeau cu „înscrisuri" și-l pedepseau. Era foarte activ la pereți. Transmitea și era chemat prin Morse mai tot timpul.

În zilele care au urmat, mi s-a sugerat că individul este foarte periculos! Alții spuneau că a trecut print-un examen greu și că îl picase. Nici unul însă nu a avut curajul, să nu spun decența, să-l abordeze direct pe el și să-i reproșeze, ceea ce știau reprobabil, despre el.

Într-una din zile, am fost scoși la plimbare. Ușa s-a deschis și sub supravegherea gardianului am ieșit pe rând. Am ieșit și eu. Mă țineam de turmă, când Cârciu, plutonierul, m-a oprit și oripilat m-a întrebat:

- Deținut, bă, ce-i cu tine? Unde-ți sunt bocancii? Ce cauți afară desculț?

I-am relatat întâmplarea cât am putut mai scurt.

- Treci înapoi! N-ai ce căuta afară!

M-am întors în cameră. Mai erau câțiva, printre care și Sergiu, care m-a primit râzând.

Puteai să-i fi luat pe ai mei, mi-a spus el calm. Dar poate că este mai bine așa. Vei primi încălțămintea. Ai salutări de la Costică Zmeu, mi-a mai spus el. Vorbise deci în lipsa noastră. De altfel, este momentul să recunosc, că prin Sergiu, via morse, am cunoscut câțiva băieți de toată isprava, printre care Costică Zmeu, Pânzaru, Boutmy ș.a. […]

A doua zi, a intervenit ceva foarte nou în programul nostru de temniță. Baia!! Cred că era în jurul orelor 11 dimineața, când șeful secției, plutonierul Petrică, ne-a scos la baie. Totul se petrecea într-o cameră mai mare la parter, în care erau mai multe dușuri. Timpul era mai mult decât limitat, așa că trebuia să intri fuga sub duș, să te săpunești - dacă aveai cu ce și apoi să apuci să te Iimpezești. Totul era contra cronometru!

Tabloul era ca de pe altă lume. În aburul care devenea tot mai dens, se auzeau strigăte; „apă fiartă”, ne opărim, apă fiartă.

Oamenii se calmau, apoi din nou se isca un alt gen de agitație din cauza apei care venea rece ca gheața.

Dezbrăcați bărbații sunt grotești. În acele condiții, slabi, cu oasele proeminente, alții cu deformații reumatice grave, precipitați și neîndemânatici, erau jalnici.

Cum operațiunea aceasta se întâmpla foarte rar, nu am înțeles niciodată dacă era un program stabilit, ori dacă se întâmpla atunci când se întâmpla!

Trăiam fără acest minim de igienă, așa cum impunea regimul bestiilor roșii. Scursurile mahalalelor care îngroșaseră rândurile partidului unic, forța motrice a unei mașini de distrugere umană și ideologică, a unor națiuni, care, se pare, nu-și vor mai reveni niciodată.

Blestemați să fie ei și cu dascălii care le-au croit acea misiune satanică!

La un metru de mine, I-am observat pe Sergiu. De pe trupul lui înalt, deșirat de slab, un șuvoi de apă limpezea escavațiile care-i acopereau spatele, dar mai ales fesele. Dumnezeule! Oare ce fiare rupseseră din sărmanul acela!?

- Gata! Afară fuga marș, a urlat gardianul.

Am plecat capul și ud cum eram, am tras peste mine cămașa, izmenele și mai mult dezbrăcat, am ieșit în pas alergător, împins de cei care năvăleau din spate. Ce scenă, ce frescă greu de imaginat. Eram pe jumătate animalizați! Niște arătări scârboase, îmbrâncindu-se și îmbulzindu-se. Acela era programul. Timpul era măsurat la secundă. Cum cei din față alergau mânați de bestiile în kaki, alergam și eu, privind totuși panorama aceea demnă de silă si de compasiune. Cu cămășile trase pe jumate peste cap, cu nădragii în vine, uzi și încovoiați alergam toți ca o turmă bolnavă.

- Haide, hai, dă-i la pas, hai banditule, mișcă mă în p... mă-ti, că mă grăbesc, urla gardianul netrebnic.

Ajunși în celule, mai toți discutam despre blestemata aia de baie. Blestemată, desigur, dar și așa cum era, se întâmpla inadmisibil de rar. Dacă mai pun la socoteală și faptul că rufele pe care le îmbrăcam de obicei erau nespălate de luni, atunci baia nu mai era decât un pretext administrativ.

Sergiu era deja întins pe pat. Era bine îmbrăcat. Așa ca oricare deșcă bătrână, mai adunase și el câte ceva zdrențe civile. Avea un cojocel pe care îl și pusese pe el și cu ochii mari, febrili, privea în tavanul murdar. Îi vedeam fantoma cu găuri care-i perforau inima, stomacul, tot, când el, ostenit mi-a spus:

- Așează-te și hai să mai vorbim despre ale noastre. Hai, că nu se știe cât vom mai fi împreună.

- Da, sigur, este chiar momentul, am spus la repezeală fiind interesat de poveste. Nara calm, detașat, tainic și dureros; nu și-a schimbat tonul nici când mi-a povestit despre propria lui „cădere”. Doar ochii lui deveniseră mai febrili când mi-a mărturisit că, odată, a fost învins în timpul unui supliciu care durase mai bine de jumate de an.

Cu o sinceritate nemimată, omenește, mi-a mărturisit că reeducat fiind, ajunsese normator în fabrica de mobilă a Gherlei; uneori, împărțea mâncarea și cu polonicul mic, rația redusă deci, pentru aceia care nu-și îndeplineau norma.

Mi-a mai spus cum, datorită denunțului său, un om simplu, un maramureșean care nu și-a făcut norma, la ordinul comandantului Goiciu a fost băgat la carceră. Omul a făcut o formă de tuberculoză galopantă și cu toată intervenția medicală, pentru care el, Sergiu s-a zbătut, omul a decedat.

Carcera era un „sicriu" de circa 80/80, înaltă de 2 m, al cărui interior era îmbrăcat cu sârmă ghimpată. Pedepsiții erau obligați deci să stea în picioare, fără măcar să se fi putut rezema de sârma ghimpată, uneori chiar și o săptămână!!! Și totuși, au fost oameni care au rezistat! Metoda era simplă. În momentul când pedepsitul, lipsit de puteri, adormea în picioare, inconștient se lăsa pe una din laturile carcerei, care se prăvălea. De multe ori pedepsiții culcau carcera deliberat. Gardienii nu se oboseau să le ridice, așa că nefericiții continuau să execute zilele de pedeapsă din poziția culcat.

-  Da, nu-i ușor, îl am aici, arăta el cu degetul spre pieptul acela costeliv.

Îl uram în acele momente. Îl disprețuiam și-mi era rușine că îl ținusem drept prieten. Apoi când îi vedeam spatele numai găuri, carne vie plină de sânge, când îl vedeam, așa cum îl văzusem de multe ori, cu capul prins între mâini și ghemuit, până între picioare, cum tremura minute în șir, îl iertam și mă rugam pentru el.

Realizam că și el fusese victima violențelor fizice și psihice. Țurcanu însăși se ocupase de „educația” lui și se ocupase bine; urmele de pe spate și de pe cap sângerau continuu; iar el sângera tot pe dinăuntru!

Partidul Comunist, marele criminal, care ordona. prin Ministerul de Interne, toate aceste atrocități, nu a fost tras la răspundere nici azi, pentru acele crime împotriva umanității. Amnesty International își făcea de lucru, ca de obicei, prin America Centrală și cea de Sud, pe unde inventa, la nevoie, dictaturi. Cortina de Fier nu a existat pentru ea decât așa... ca o metaforă. […]

Sergiu avusese un presentiment! A doua zi, imediat după masa de prânz, plutonierul Todea l-a scos și dus a fost. Nu l-am mai văzut; un timp am mai comunicat prin morse. Ajunsese din nou la camera spital. După circa doi ani, s-a liberat. Trecuse prin iad timp de zece ani lungi cât o eternitate! […]

După ce m-am eliberat și eu, m-am interesat, un timp, de soarta lui Sergiu. De la foști prizonieri, camarazi de-ai mei, am aflat că nefericitul a mai trăit liber aproape doi ani, apoi a murit de cancer la cap.

Sursa: Ovidiu Vasilescu, Constelația fantomelor roșii, Editura Călăuza, Deva, 2009, pp. 121-130.