Dacă e adevărat că românul e născut poet, puşcăriaşul român a devenit poet sau - în cele mai multe cazuri, cum se spune astăzi - „consumator” de poezie. Da, „consumator” de poezie - şi aici termenul e într-adevăr adecvat - căci poezia, prin virtuţile ei mnemotehnice, a populat celulele cu draperia ei de vis şi uitare, s-a transmis din gură în gură ca în baladele populare şi a devenit suplimentul mirific cu care mulţi şi-au amăgit porţiile de arpacaş.

Nu era vorba în acele celule tencuite cu mucegai, în care se auzeau gemetele deţinuţilor de o poezie exhibiţionistă, rezultată din termeni scoşi la întâmplare din căciula hazardului, ci de o izbucnire lăuntrică necăutată, de o alegere fără alternativă, un fel de „ich kann nicht anders”. Poezia nu era compusă aici doar de cei consideraţi încă de „afară” ca aparţinând branşei scriitoriceşti şi nici ascultată ori memorată doar de aceştia. Se pomeneau poeţi adolescenţi, care, citind „Tânăra gardă“ i-au înţeles rosturile în derivă, organizându-se împotriva comunismului; părinţi, care încercau să se apropie de gânguritul unui copil lăsat acasă în scutece, oameni despuiaţi de puteri în dialog cu umbrele nefiinţei. Ei n-aveau creion şi hârtie, nu aveau cărţi şi totuşi „scriau”.

Aveau o tehnică a lor necontemporană cu era atomică. Un ciob de sticlă cules cu mari riscuri la o plimbare în curte, tratat cu apă de la ciubărul din odaie spre purificare, era uns cu un strat subţire de săpun. Peste pasta obţinută se presăra cu farmaceutică grijă praful alb de D.D.T. - moartea păduchilor - cu care fiecare celulă era dotată din belşug şi, tăbliţa de scris era gata. Ah, era să uit condeiul, „stilul”, cum îl numeam noi la şcoala primară dintr-un sat transilvan. „Stilul” putea fi un ac, un cui şi la nevoie chiar un pai mai vârtos. Condiţiile materiale ale scrisului erau îndeplinite şi trebuia aşteptal momentul sacru al inspiraţiei. El putea apare oricând, într-o după-masă când cei 20 - 30 de locatari gemeau sleiţi pe priciuri, ori noaptea, când lumina continuu aprinsă ţinea loc de adjuvant al vigilenţei pentru gardienii de dincolo de vizetă. Dacă dispunea de o poziţie strategică să nu fie observat de gardieni, poetul era liber să-şi scoată uneltele şi să dialogheze cu muza. Şi acul, ori cuiul adâncit în săpun săpa litere, înveşmânta visuri ori gânduri învolburate, cu degetele chircite de frig şi neputinţă. După o imagine, o strofă, după intense căutări, arma soldatului întru cuvinte cădea alături iar temerarul explorator simţea o surpare lăuntrică, o scufundare în marea neputinţei şi se adăuga sleit la acel cor nocturn al celulei. A doua zi, a treia zi, peste o săptămână, îmbarcarea spre vise era reluată, abandonată, şi tot aşa, până când poetul neofit ori consacrat era convins că şi-a găsit drumul. Urma comunicarea timidă sau entuziastă a distilărilor sale nocturne unui vecin de prici, unui prieten, şi uneori prezentarea în public la o „şezătoare” de celulă. Iar criticii nu lipseau nici aici. Erau şi ei pe măsura lecţiilor de limba română din liceu, a seminariilor din facultate, a lecturilor continuate sau abandonate, o dată cu înscrierea în circuitul vieţii sociale. „Quot capites, tot sententia“.

În principiu era greu să spui adevărul unui om pentru care poezia era un refugiu, un narcotic, o reconectare cu lumea de dincolo de gratii. De fapt unica posibilitate de comunicare cu sine, cu alţii cu trecutul şi viitorul. Artă pe măsura arpacaşului spuneau cinic unii; comunicare pe măsura posibilităţilor replicau, realist, alţii. Oricum toţi găseau admiratori. La zestrea poetică cu care veniseră de afară oamenii celulelor adăugau producţiile mai noi compuse sub ochii lor. Acestea circulau alături de versuri din Eminescu, Arghezi, Topârceanu etc., din celulă în celulă, de la om la om. Când, după un zornăit de lanţuri, îşi făcea apariţia în cameră un nou locatar care ştia pe de rost 10, 20, 30 de poezii era un festival pentru memoriile împăienjenite ce încercau să se repopuleze cu imagini şi cuvinte. Şi surprizele erau mari. Un profesor de la Facultatea de Farmacie cunoştea cel puţin 50 de poeme pe de rost: din clasici, din moderni, din opera unor prieteni. El însă nu se autopropaga. Nu „scria”? Era timid? Un fost ministru, în schimb, îşi acorda lira la sonurile „versuinţilor” români de pe ia 1890-1905 solicitând cu o privire sigură, aplauze. Şi erau destui care să se regăseacă în cadenţele sale.

Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a erupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor fiinţe abstrase din prezentul social navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă poate să nu aibă o valoare literară dar are o semnificaţie individuală şi documentară. Plonjând în eul lor intim oamenii şi-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-şi obloji rănile proprii şi ale celor din jur. O anumită oralitate era inevitabilă după cum inevitabilă era şi rima - aproximativă de multe ori - canoanele ei fiind impuse de condiţiile memorizării.

S-au păstrat aceste versuri în „redactarea” lor iniţială? Nu totdeauna şi nu în întregime. Oricum este vorba de altfel de producţii, scrise altfel, propagate oral, ciuntite, ancorate târziu în portul literaturii când puţini mai fac apel la ele, interesând, poate, situaţii şi explozii verbale insolite.

Am prezentat până aici condiţiile generale ale poeziei printre gratii. În ce mă priveşte precizez că aici am debutat în poezie şi că încercările mele s-au rezumat la perioada de detenţie prelungită cu un an, adică între 1949 - 1956. Am fost ajutat la reconstituirea versurilor de câţiva colegi de suferinţă, pe lângă rememorările mele din clipele de răgaz. Aparţinând unui moment dramatic am înţeles să rămân fidel omului în zeghe de atunci, neintervenind, necompletând, neînfrumuseţând: „Atât am fost prin anii mei tehui”.

SURSA: Gabriel Țepelea, Amintiri și evocări, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994, pp. 185-188.