R: Înregistrări făcute în 16 martie, 22 martie, 25 martie cu domnul Constantin Aurel Dragodan la Asociația Foștilor Deținuți Politici, 1996.

I: Mă numesc Aurel, m-am născut la 5 octombrie 1919, în orașul Alexandria, județul Teleorman. Studiile liceale le-am făcut în Alexandria și Turnul Măgurele iar în momentul arestării, în 1942 eram student al Facultății de Drept din București. După eliberare, în 1964, mi-am continuat studiile și am luat licența în Filologie și am funcționat ca profesor de franceză și engleză în orașul Videle, județul Teleorman.

Sunt de naționalitate română, părinții mei au fost din orașul Alexandria, taică-meu comerciant, maică-mea casnică.

Deci, în  mediul orășenesc, din orașul Alexandria, am trăit până la 20 de ani. După aceea am început studiile universitare, a urmat arestarea și după eliberare am fost profesor la Videle în județul Teleorman și făceam naveta spre București, având domiciliul în București. M-am căsătorit în 1967, după eliberare și nu am avut copii și soția mea a decedat în 1990.

[Arestarea, ancheta și procesul]

Generația noastră a fost o generație de sacrificiu. Biografia mea are note comune cu biografiile miilor de elevi și studenți arestați samavolnic și condamnați la mulți și grei ani de închisoare, de detenție, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea sau a mareșalului Antonescu sau a comuniștilor. Ca elev eu activasem în cadrul Frățiilor de Cruce, pe scurt F.D.C., din județul Teleorman, încă din 1936. În aceste Frății se făcea o autoeducare morală, națională și creștină pe baza unui îndreptar al Frățiilor de Cruce scris de Gheorghe Istrate, pe atunci șef al Frățiilor de Cruce pe țară, asasinat la 30 noiembrie 1939[1]. Absolvenții Frățiilor de Cruce făceau un stagiu de șase luni pentru a deveni legionari, spre deosebire de alți solicitanți care aveau nevoie de cel puțin un an.

În 1942, când am fost arestat, eram student. Terminasem anul doi la Facultatea de Drept din București. Un coleg de facultate, Marinescu Nicolae, din Constanța, mi-a propus să mă deplasez în județul Teleorman ca să fac legătura între elevii din Frățiile de Cruce de acolo și conducerea de la București, în vederea unor treceri prin Turnu Măgurele, în  Bulgaria, a unor legionari urmăriți de Siguranță. Am acceptat, dar încă nu mă deplasasem în județ când am fost arestat. Ce se întâmplase? Nicolae Marinescu a fost concentrat, și la plecare lăsase o scrisoare, la prietenul său, farmacistul Mircea Cătuneanu, către Popa Ion, șef de regională F.D.C., în care scria: „Pentru Teleorman vorbește cu Dragodan”. Pe baza acestei scrisori, fără a se proba dacă am fost sau nu în Teleorman, Curtea Marțială m-a condamnat la 25 de ani muncă silnică, din care am executat, fără întrerupere, douăzeci și doi, fiind eliberat la 31 iulie 1964[2].

Popa Ion, aflând de arestarea noastră, a reușit să treacă frontiera. Ceilalți doi din lot cu mine, condamnați tot la 25 de ani muncă silnică, au decedat în penitenciarul Aiud. Mircea Cătuneanu a murit în 1949 într-o celulă din zarcă, fără asistență medicală, în urma unor răni căpătate de la gardieni, pentru că protestase când a fost pălmuit un alt coleg de-al lui în timpul plimbării. Iar Marinescu Nicolae a murit în 1957, de o hemoragie care s-a declanșat dimineața, dar nu a fost în internat la infirmerie decât seara târziu, cu toate în insistențele colegilor de celulă care au bătut în ușă și au sesizat cazul[3].

După arestarea mea, care a avut loc la 10 august 1942, am fost dus la Siguranță, Siguranța de pe Bulevardul Pache Protopopescu și ținut în una din cele șase camere de la subsol. Dormeam pe un prici de scânduri, lat cât ținea camera, un număr de 5-6 arestați, unul lângă altul. Ne înveleam cu câte o pătură cazonă, uzată, din cele scoase la reformă de armată. Mâncarea era foarte slabă. Ploșnițele și păduchii circulau peste tot. Camere cu arestați existau și la etaj. În perioada cât am stat la Siguranță, am aflat ulterior că mai erau în anchetă preotul Boldeanu, Ion Sadovan, la acea dată, șef al Frățiilor de Cruce pe țară, Gheorghiță Cârciumaru, și un grup mare de frați de cruce bucureșteni printre care: Romeo Pușcașu, Fredy Cureliuc, Sotirescu, Buchiu, Zamfirescu, frații Morărescu.

Ancheta se făcea într-o altă clădire din apropiere. Anchetatorul meu, comisarul Șoiculescu, nu a făcut presiuni mari asupra mea, recurgând numai la pumni și palme. Mi-a arătat scrisoarea lui Marinescu Nicolae către Popa Ion, cu acel: „Pentru Teleorman vorbește cu Dragodan”. A trebuit să recunosc că am acceptat să mă duc în Teleorman, dar nu mă dusesem încă. Era deci vorba de o simplă intenție.

După o lună de anchetă, s-a încheiat și am fost trimis la Malmaison, pe Calea Plevnei, în vederea procesului. Aici deținuții politici ocupau camerele de la parter ale unei aripi a clădirii, cealaltă fiind rezervată pentru cei de drept comun și dezertori. În alte camere, la etaj, erau femeile.

După 23 ianuarie 1941 legionarii arestați, fiind foarte numeroși, au fost ținuți în niște magazii mari care formau așa numitul manej. Procesele politice se judecau la Curtea Marțială din strada Negru Vodă. Printre alte procese politice erau pe rol în acel timp, cele ale unor grupuri de frați de cruce din București, ale unui grup de fete legionare de la fabrica Adesgo, al unui grup de studente legionare și al unui grup de muncitori de la Uzinele Malaxa. În procesul grupului nostru, format din Cătuneanu Mircea, farmacist, Marinescu Nicolae, student, Dragodan Constantin, student și Popa Ion, student, judecat în contumacie, sentința dată pe 27 noiembrie 1942 a fost de 25 de ani muncă silnică pentru fiecare. Menționez că Mircea Cătuneanu a murit în 1949, izolat într-o celulă de la zarca Aiudului. De asemenea, și Marinescu Nicolae, după cum am spus mai înainte.

În decembrie 1942, la puțin timp după pronunțarea sentinței, cei trei am fost duși la Fortul 13 Jilava, închisoare de trecere spre penitenciarul unde urma să ne executăm pedeapsa. Această închisoare subterană, fost fort militar, în linia de centură a Capitalei pentru apărarea Bucureștiului bineînțeles, în timp de război, era formată dintr-un lanț de camere și coridoare ce înconjurau o clădire centrală numită „Reduit”, despărțite printr-un șanț larg care servea drept curte pentru scurta și neregulata plimbare a deținuților. Aripa de camere în care am fost repartizați era ocupată de legionari. În restul închisorii mai erau dezertori și deținuți de drept comun, un lot de comuniști și lotul lui Georgescu, condamnat pentru spionaj în favoarea anglo-americanilor și ținuți aici, deși erau ceruți de germani.

Hrana era foarte slabă, deținuții de drept comun și unii dezertori scurmau adesea în resturile de coji de cartofi și oase aruncate de la bucătărie. Noi le ziceam acestora „pinguini”.

[Poezia ca jurnal al suferinței]

Am prins aceste scene în  niște versuri din care mai rețin:

„În spate cu pătura unsă de zoaie
S-au strâns pinguinii să scurme-n gunoaie.
Peste-o copită de cal,
De-a tumba în cap salt mortal.

Nările-adulmecă miasmele grele
Fălcile molfăie oasele chele
Mațele-și chiorăie goale suspinul
Bolta coclită își scuipă veninul.”

Pe aripa camerelor cu legionari am întâlnit, printre alții, pe cei cu care am stat la Malmaison sau trecuseră prin anchetă odată cu lotul meu. Toți aveau un moral ridicat, coridoarele răsunau de cântece legionare când se ieșea la scurta plimbare sau la spălător. Realitățile trăite la Jilava mi-au inspirat o parte din poeziile din „Panopticum” și anume: „Interior” și „Desprimăvărare”; cu priciurile suprapuse, cu numărarea păduchilor prinși și cu mirosurile hârdaielor în care ne făceam necesitățile fiziologice, cu igrasia și semiobscuritatea camerelor, cu miasmele de văgăună, cu lanțurile, cu rarele clipe când, cu buze calde, prier sărută livide fețe într-o poezie, în  timpul scurtei plimbări.

Poeziile pe care le-am conceput de-a lungul anilor de închisoare, poezii de notație și atmosferă halucinatorie, deși reală, sunt pentru mine un fel de jurnal în versuri. Prima poezie din volumul „Itinerare în lanțuri”, intitulată „Memorial” rezumă, de fapt, această lungă perioadă a calvarului deținuților politici, în majoritate legionari[4].

Până în 1948, puteam face rost de un creion și de o hârtie, însă nu puteam păstra versurile scrise pentru că ne-ar fi fost confiscate cu ocazia perchezițiilor. Cu mare risc ascundeam hârtia în paiele de la saltea sau într-o gaură din dușumea.

Din 1948 până la eliberare, toate poeziile mele au fost compuse numai în gând. Unii dintre deținuți utilizau și scrierea cu acul făcut dintr-un cui pe o bucată de săpun, riscând însă ca să fie văzuți pe vizetă de gardian și să fie pedepsiți foarte aspru, cu multe zile de izolare în celula neagră. Versurile erau învățate în  primul rând de cei cu care erai închis în celulă sau în cameră. Pentru celulele vecine ele se transmiteau prin alfabetul Morse, în care punctul era redat printr-o bătaie, iar linia prin două bătăi repezi. De altfel, în volumul meu „Itinerare în  lanțuri” am o poezie „Bibliotecă în Alfabetul Morse”, în care ilustrez acest fel de transmitere plin de riscul de a fi surprins sau auzit de gardian și pedepsit aspru. Când vreai să comunici ceva vecinilor băteai în perete litera “V” adică “vorbesc”. Dacă cei ce-ți asigurau paza te anunțau că se apropie un gardian băteai litera “K” și transmiterea înceta.

Până în 1948, am scris versurile cu litere foarte mici pe bucățele de hârtie pe care le păstram sub forma unui mic sul ascuns în paiele din saltea. Am reușit să le scap de percheziție până în 1949, când, transferat la Pitești, ele au fost descoperite, iar eu pedepsit cu o săptămână de ținere la cazimcă, o cameră de la subsol cu apă pe jos și o lună de izolare, singur în celulă. Din nefericire versurile scrise nu le învățasem pe de rost și multe dintre ele s-au pierdut definitiv. Am refăcut numai câteva poezii.

Din 1948 până la eliberare, nu am mai scris niciun rând, ci toate poeziile au fost scrise în gând și memorate prin repetiții. O parte din aceste poezii au fost învățate în penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna de studentul Paven Justin, astăzi episcop greco-catolic, care, după eliberare, le-a scris spre a nu fi uitate[5]. Soția unui prieten pe care-l primise în casă, le-a  furat de unde le ascunsese și le-a predat la Securitate[6]. Paven Justin a fost rearestat și condamnat în lotul Târgu Ocna, la muncă silnică pe viață, împreună cu alți 20 de foști deținuți politici care trecuseră prin acest penitenciar și se opuseseră vehement „reeducării”, între ghilimele, cu forța, stil Pitești, aproape toți primind acum muncă silnică pe viață, pentru faptul că ajutorul pe care l-au dat în prima detenție colegilor lor grav bolnavi de tuberculoză a fost socotit ca ajutor legionar.

Din cauză că am compus și răspândit aceste poezii, am fost adus și eu de la Aiud, împreună cu un alt student arestat din 1941, Ion Ianolide, care împreună cu Valeriu Gafencu…

[se întrerupe înregistrarea]

R: Ianolide?

I: Ianolide... care împreună cu Valeriu Gafencu, student și el arestat din 1942, mort la Târgu Ocna au întreținut o înaltă viață spirituală creștină în acest penitenciar-sanatoriu.

Am fost socotiți șefi de lot și condamnați din nou, în 1959, la alți 25 de ani muncă silnică[7].

După revoluția din decembrie 1989, în cadrul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, noi publicăm o vastă antologie în cinci volume a poeziilor scrise în  închisoare sub titlul „Poeți după gratii”, din care primele trei volume au apărut deja, iar al patrulea este în curs de apariție. Ea cuprinde poezii din poeții cunoscuți sau mai puțin cunoscuți ca: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Vasile Militaru, Andrei Ciurunga, Constant Tonegaru, Sergiu Mandinescu, Ștefan Vlădoianu, Luca Dumitrescu, Costache Oprișan, Bucur Stănescu, Ionel Zeană, Tase Zamfir, Virgil Maxim, Dumitru Oniga, Dumitru Cristea, Ion Victor Pica, Gabriel Țepelea, Ion Constantinescu Mărăcineanu și mulți alții[8]. Aceste sute de poeți, care și-au compus poeziile în gând și le-au păstrat acolo până la ieșirea din temniță formau un adevărat cenaclu al închisorilor. În poezia mea „Cenaclu în închisoare” închei cu strofa:

„Vom pune în stihuri răstriștile toate
Neamul să le citească și să le-nvețe pe de rost
Cu toți laolaltă vom reuși poate
Să arătăm a mia parte din ce-a fost.”

[Primii ani de Aiud și tranziția spre comunism]

În primăvara lui 1943, un grup de circa 50-60 de deținuți politici suntem puși în lanțuri, încărcați într-o dubă și pe o rută foarte lungă, prin Craiova-Timișoara-Arad, ajungem la Aiud. În cele trei orașe menționate am făcut popasuri de două-trei zile fiind conduși de la gară la închisoare și apoi de la închisoare la gară, prin centrul orașului. Zăngănitul lanțurilor și chipurile noastre tinere, atrăgeau atenția trecătorilor, care ne făceau semne de simpatie și solidaritate.

Aiudul, cea mai mare închisoare din țară, avea un celular numit „Celularul nou”, de trei etaje, în formă de „T”, având 312 celule. Zece-douăsprezece camere mari, care formau așa-numita „secție”, și în  fundul curții alte celule într-o clădire veche, ridicată în timpul Mariei Tereza, numită zarca, adică „închisoare” în limba maghiară.

La începutul executării pedepsei, deținuții făceau așa-zisul regim celular, fiind ținuți singuri în celulă timp de câteva luni sau un an, după mărimea pedepsei. Am fost repartizat la etajul trei singur în  celulă. Deținuții arestați din 1941 și pe care… și care executaseră regimul celular, ședeau câte trei în  celulă și ocupau parterul și celelalte două etaje. Comandantul militar al închisorii era căpitanul Aurel Munteanu, fost procuror militar, cunoscut pentru atitudinea lui dușmănoasă față de legionari. Printre fruntașii legionari aflați în acel moment la Aiud, enumăr pe: prințul Alexandru Ghica, doctor Ilie Nicolescu, avocații Traian Trifan, Traian Marian, Constantin Măntăluță, Stere Mihalexe, Baciu Grigore, Ștefan Muscalu, Zoze Grigorescu, inginerul Merceanu, Victor Biriș, preoții Belu Traian, Grebenea, Straja, Florea, profesor Manolescu Nicolae, Mircea Nicolau, locotenent Bleotu, maiorul Sănătescu, care trecuseră de partea legionarilor în evenimentele din 21-23 ianuarie 1941: Șerban Rogojanu, Tudor Goilav, profesor Valeriu Ștefănescu, doctor Uță etc. Dintre studenți amintesc pe Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Petre Vila, Chivulescu, Mihalcu, Bucur, Eutușanu, Pandurescu, Buchiu, Zamfirescu și pe elevii Naidim, Maxim, Ene Victor. Marea majoritate a sutelor de elevi arestați erau la Alba Iulia.

Comuniștii erau separați de legionari și nu aveau un regim… și aveau un regim mai puțin sever decât noi. Lucrau în ateliere. Printre ei se afla și Nicolschi, șeful de mai târziu al Securității. La puțin timp după sosirea mea în Aiud, am fost scoși toți în curte și s-a strigat o listă în care erau trecuți toți cei care aveau pedepse mici, sub 5 ani, și urmau să fie trimiși pe front sau la Sărata pentru, între ghilimele, „reabilitare”. De la Sărata plecau pe front și erau ținuți numai în linia întâi pentru a fi exterminați.

Măsurile luate de comandantul închisorii, căpitanul Munteanu, avansat la gradul de maior, deveneau din ce în ce mai bestiale. Soțiile și surorile arestaților care veneau la vorbitor erau jignite și șantajate. Soția deținutului Lene Vespasian a fost violată. Deținuții, aflând acest lucru, au protestat vehement. Mircea Cătuneanu și Traian Comănescu au înfierat acest act bestial. Maiorul Munteanu ne-a înconjurat cu soldați și gardieni și ne-a închis în celule. Pe Cătuneanu, Comănescu, Ianolide și pe alți câțiva i-a dus la birourile din față, le-a aplicat 25 de lovituri la spate și i-a izolat la zarca. În  drum spre zarca, Ianolide a strigat: „Ne-a bătut și ne izolează la zarca.” Toți deținuții au ieșit la gratii, au strigat și au bătut cu pumnii în ușă. Am fost pedepsiți toți cu suprimarea plimbării pe mai mult timp și circa 100 de deținuți au fost izolați la zarcă în regim de pedeapsă.

În timpul acestei prigoane dezlănțuită de maiorul Munteanu împotriva noastră, o soartă foarte grea a fost rezervată celor arestați ca șefi de grup F.D.C., printre aceștia numărându-se și Valeriu Gafencu. Izolarea de la zarca a fost pentru el un loc de rugăciune și întărire spirituală. Când ne-am revăzut după 23 august 1944, trăia aceeași stare de liniște, seninătate și bunătate creștină.

Grupul s-a refăcut prin sosirea lui Trifan și Marian, care fiind trimiși disciplinar de maiorul Aurel Munteanu la închisoarea din Suceava, surprinși acolo de evenimentele de la 23 august și eliberați din închisoare spre a nu fi prinși de ruși, se prezentaseră la Siguranța din Brașov, care i-a reținut și i-a trimis la Aiud spre a-și continua executarea pedepsei.

La 23 august 1944, eram în  Aiud. Decretul de amnistie a deținuților politici ni s-a aplicat inițial și nouă, însă cei câțiva care apucaseră să fie eliberați au fost imediat re-arestați în urma unui ordin al Ministerului de Justiție, care preciza că decretul se aplică numai comuniștilor, nu și legionarilor. Întrucât decretul de amnistie a fost dat pentru toți deținuții politici, fără excepție, reținerea pe mai departe a circa 1000 de legionari a fost primul abuz pe lista nesfârșită a abuzurilor care vor urma[9]. Astfel în 1946 s-a dat un decret de reducere a pedepselor cu o pătrime pentru toți deținuții, cu excepția așa-zișilor criminali de război, decret care ni s-a aplicat și nouă, celor condamnați înainte de 23 august 1944. După câțiva ani, însă, am fost anunțați că nu ni se mai aplică nici acest decret urmând ca toți să executăm pedeapsa în întregime[10].

La câteva zile după 23 august 1944, s-a pornit o ofensivă germano-maghiară în Transilvania. Spre a fi îndepărtați de teatrul de război, suntem anunțați și evacuați de la Aiud la Alba Iulia, iar elevii de aici la Sibiu. Evacuarea s-a făcut pe jos, escortați de soldații și gardieni. În drum am ocolit o unitate militară sovietică, iar la Alba Iulia am fost vizitați în închisoare de ofițeri sovietici, care ne priveau cu multă dușmănie. S-a răspândit zvonul ca vom fi duși în URSS, de aceea am făcut liste cu adresele tuturor deținuților și le-am trimis unor legionari care începuseră a fi parașutați în regiune, în vederea creării unei mișcări de rezistență.

După ce armata sovietică a înaintat spre Cluj, am fost readuși la Aiud. Regimul penitenciar devine mai dulce, se lucrează în ateliere și la grădină, eram mai liberi prin curte. În locul maiorului Munteanu fusese numit ca director Guțan Alexandru, membru al Partidului Comunist din ilegalitate.

După 6 martie 1945 apar și primele loturi de așa-ziși criminali de război și un lot din Gărzile „Iuliu Maniu”. Printre criminalii de război citez pe: generalul de armată Pantazi, condamnat la moarte pe motiv că a fost ministru de război și comutată pedeapsa la muncă silnică pe viață; generalul de armată Macici; generalul Jienescu, ministrul Aerului și Marinei; generalul Popescu Dumitru, ministru de Interne; generalul Petrovicescu, ministru de Interne în timpul guvernării național-legionare. Amintesc în continuare de generalii: Calotescu, Gheneraru[11], Mociulschi, Trăistoreanu[12] și o serie întreagă de colonei și alte grade militare.

Acuma iar o interpretare în legătură cu celule negre, cu izolările, cu pedepsele, știți. Și pe urmă...

De-a lungul anilor de închisoare, am trecut de multe ori pe la celulele negre, cu statul în  picioare, dormitul pe dușumea sau pe ciment, cu mâncare la trei zile sau prin cazimca de la subsolul închisorii Pitești, cu apă pe jos, fără mâncare și fără posibilitate de a sta jos.

La Pitești, în 1949, după scoaterea de la cazimcă am fost ținut izolat singur în celulă timp de o lună de zile. După cum am aflat ulterior de la cei care erau supuși torturilor în camerele de reeducare, urma să fiu dus în camera lor, unde mi se pregătise locul și procedeele de schingiuire. Făcându-se o vizită medicală generală în vederea ducerii unei părți din studenți la Canal, mi s-au găsit leziuni pulmonare, și un lot de 50-60 studenți, care datorită înfometării și torturii se îmbolnăviseră de tuberculoză, unii cu forme galopante, am fost transferați la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna, o parte dintre noi murind aici în scurtă vreme. Au fost însă și bolnavi care, din ordinul celor ce se ocupau cu reeducarea, au fost reținuți în Pitești, murind aici, cum a fost cazul lui Bogdanovici și….

[se întrerupe înregistrarea]

I: La Aiud, în afară de pedepsele cu izolarea în celulele „negre”, se aplicau și izolări în  celulele „albe”. În aceste celule „albe”, fără geamuri, deținuții erau ținuți numai în cămașă, în timp de iarnă. Mulți dintre cei pedepsiți au făcut dublă congestie pulmonară, decedând după scurt timp. Unul dintre aceștia a fost învățătorul Ion Jurubiță, legionar din județul Teleorman, pedepsit pentru că a prins două petice de pătură ruptă pe niște zdrențe de ciorapi pe care-i avea în picioare. Un alt caz pe care îl cunosc este cel al unui deținut bănățean, care, trecând prin Aiud spre Gherla, care la întrebarea unui gardian „De ce ți-au pus lanțuri?” a răspuns „ca să nu zbor”. Acest răspuns, considerat obraznic, l-a costat viața, fiindcă a fost ținut 24 de ore în celula albă și a făcut, bineînțeles, o congestie pulmonară. În amintirea tuturor celor ce au trecut prin aceste celule, am compus poeziile „Celulele negre”, pagina 13 în volumul meu, și „Celula albă”, pagina 50.

[se întrerupe înregistrarea]

Revenind la perioada de după 23 august 1944, rămăseseră ca deținuți politici în  închisori numai circa 1000 de legionari, toți la Aiud și toți legați printr-o dragoste camaraderească. Sufletește ne simțeam, totuși, atașați mai mult de un anumit grup[13]. Cei mai numeroși eram în  grupul lui Ilie Niculescu, doctor în Economie, fost șef legionar al „Corpului răzleților”, grup de rezistență legionară cu atitudine demnă, fixată pe o linie moderată, neprovocatoare. Alături de Ilie Niculescu, întâlnim aici pe prințul Alexandru Ghica, profesor Valeriu Ștefănescu, inginer Merceanu, părintele Belu, avocatul Zoze Grigorescu și...

[se întrerupe înregistrarea]

Cei din grupul Trifan Marian, ambii avocați din Brașov, trăiau o intensă viață spirituală, convinși că salvarea neamului nu poate veni decât prin dragoste creștină și rugăciune. În acest grup îi întâlnim pe: Anghel Papacioc și Costică Dumitrescu, care, după eliberare se călugăresc, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Nicolae Trifoi, Nicolae Mazăre și alții[14].

Grupul lui Șerban Rogojanu, Stere Mihalexe, Boiangiu era înclinat spre dialog, fără însă a se admite compromisuri, atât în timpul mareșalului Antonescu, cât și după aceea. S-a obținut, în 1946, rejudecarea unor procese și câțiva deținuți, printre care și Șerban Rogojanu, au fost eliberați.

Un alt grup se creează în 1945, grupul Victor Biriș, care-și continuă pe față activitatea și educația legionară în penitenciar. În grupul Biris activau: Mircea Cătuneanu, Ion Mare, macedonenii Gheorghe Zotu și Nicolae Gurbi, apoi Ion Agapie, cu mulți frați de cruce, printre care Paștea Dumitru, Vasile Turtureanu, Teodor Biriș, Pop Grigore. A urmat izolarea întregului grup și apoi trimiterea disciplinar la Suceava a lui Biriș și Agapie, de unde, readuși în toamna lui 1948, la Aiud. Cu ei a fost trimis disciplinar și prințul Alexandru Ghica, care deși nu făcea parte din grup, avea o atitudine de o înaltă ținută legionară.

La Aiud, Victor Biriș e ținut la zarcă, singur în  celulă, cu regim de exterminare, până când îi expiră mandatul. În loc să fie eliberat, trece pe la Ministerul de Interne în  alte anchete, prin diferite lagăre și colonii de muncă. După 5 ani este condamnat la alți 25 de ani muncă silnică. Din vara lui 1957 este adus din nou în zarca Aiudului. După un regim de izolare severă care i se aplică, acceptă în cadrul reeducării nonviolente de la Aiud, impusă de regimul comunist ca singura modalitate de a fi eliberați deținuții politici, să vorbească despre realizările regimului și să se dezică de trecutul legionar[15]. Eliberat în februarie 1963, este ținut sub supraveghere continuă și chemat mereu la București. Într-una din aceste chemări este aruncat între roțile vagonului unui tren sau se sinucide, cazul rămânând sub semnul întrebării.

În perioada 1946-1947, regimul în penitenciarul Aiud, cu excepția celui aplicat grupului Biriș, era ceva mai blând: celulele deschise, discuții prin celule sau în curte, conferințe literar-științifice fără teme ideologice; se lucra la ateliere, la gradina închisorii și chiar la viile unor proprietari din Galda de Jos și Ciuguzel, date în arendă penitenciarului.

Din nefericire pentru noi, anul 1947 a fost și anul foametei și al tifosului exantematic. Și în țară, mai ales în  Moldova, era o foamete generală în urma secetei din 1946. „Lingoarea șuie a venit cu duba de la Galați sau de la Văcărești”, zic eu în poezia „Lingoare”, pagina 23.

Deținuții foarte slăbiți, fețele și picioarele umflate de cașexie, mergeau… mureau cu zecile. Poezia mea „Foamea” se termină cu strofele:

„Și pornind atuncea, fantomal convoi
Cu scheletul moartei învelit în zdrențe
Vom intra pe poarta lumii de apoi,
 Zgâlțâind din oase, tragice cadențe.

Și-întorcând privirea înspre dragi meleaguri
Vom vedea cu jale cum în plumbul zării,
Mâini străine înalță roșiile steaguri,
Înmuiate-n sânge curs din trupul țării.”

În poezia aceasta amintesc două nume: Titi și Marin. E vorba de Constantin Măntăluță, fost prefect legionar de Prahova și de un constănțean, Marin Oprea. De foame, tifos exantematic și febră tifoidă au murit atunci și mulți criminali de război, precum și deținuți de drept comun. Printre cei morți amintim pe… O listă a lor putem anexa ca să nu... ca să puteți mai ușor reconstitui numele decât vorbind la casetofon[16].

Înainte de 23 august 1944, în interiorul fiecărui penitenciar se afla o capelă, unde, duminicile și în zilele de sărbătoare, un preot făcea o slujbă religioasă. La puțin timp după instalarea puterii comuniste, statul ateu interzice preoților să mai facă slujbe în aceste capele. Unele sunt demolate, altele transformate în  magazii, obiectele de cult aruncate. Arestările masive de preoți se fac odată cu desființarea cultului greco-catolic, cu arestările de țărăniști din 1947, cu arestările de legionari din 1948, cu începerea săpării Canalului Dunărea-Marea Neagră. Au fost arestați și condamnați episcopi și preoți greco-catolici, sute de preoți ortodocși sau de alte confesiuni.

La Canal, două brigăzi erau formate numai din preoți. Aceștia erau supuși unui regim mai sever decât al celorlalți. Într-una din poeziile mele, nepublicată încă, intitulată „Comedia Umană”, sunt câteva versuri despre munca la Canal:

„Brigada de preoți își duce surghiunul
Lovește-njurând brigadierul vreunul
De-naltă privirile stinse spre cer.
Elevii se-ndoaie pe roaba de fier,
Femeile cară firave pământul.”

Numele preoților morți în  închisori și al celor care au trecut pe acolo sunt cuprinse în  volumul numărul 8 din culegerea „Din documentele rezistentei” și în „Martirajul preoților români”, volum apărut de curând la Cluj. Să amintim câteva nume extrase din volumele respective, pe o foaie de hârtie pe care o anexez...

În 1948, ca director al închisorii este numit Alexandru Farcaș, în  locul lui Guțan.

[Infernul de la Pitești. Reeducare prin teroare]

În 15 mai 1948 încep arestările a mii de legionari, printre care mulți studenți și elevi. După condamnare erau trimiși la diferite închisori: intelectualii, legionarii și criminalii de război la Aiud; fruntașii țărăniști, liberali sau ai altor partide, episcopii catolici sau greco-catolici la Sighetu Marmației; studenții la Pitești, elevii la Târgșor, muncitorii la Gherla.

În primăvara acestui an, o parte dintre vechii deținuți legionari de la Aiud, lucrau sub pază la grădina penitenciarului și la un teren viticol din comuna Galda de Jos. După 15 mai, nici ei nu au mai fost scoși la lucru.

Arestările de elevi erau total nejustificate din punct de vedere politic. Elevul Ladea Ion, fiul cunoscutului sculptor, este condamnat în 1948, dar sentința este anulată în 1949, deoarece în momentul arestării avea vârsta de 12 ani.

Deoarece închisoarea din Pitești era destinată studenților, cei care erau arestați în perioada 1941-1948 am fost trimiși în lanțuri și, cu duba, la penitenciarul Pitești. Întrucât nu știam unde vom fi duși mulți dintre noi credeam că în URSS. Majoritatea studenților legionari erau arestați înainte de 23 august 1944[17]. Afară de aceștia mai erau și studenții care activaseră în organizațiile de tineret ale PNȚ-ului sau făcuseră parte din „Sumanele Negre”. Dintre aceștia amintesc pe: Nicolae Ionescu-Galbeni, Fai Petreanu, Dumitrescu de la tineretul PNȚ-ist, și pe Șteanță și Nae Paleacu de la „Sumanele Negre”[18]. În grupul vechilor studenți legionari, care făceau închisoare de 7-8 ani, în afară de mine mai erau: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Liviu Baruția, Aurel Pandurescu, Puiu Chivulescu, Romică Eutușanu, Mârza. În 1949, vin studenții de la București, apoi cei de la Cluj și cei de la Suceava, unde fuseseră închiși studenții ieșeni. Printre studenții ieșeni veniți de la Suceava unde fuseseră judecați, era și Țurcanu Eugen. El, împreună cu o evreică informatoare[19], care pretindea că a scăpat din lagărele hitleriste, conduseseră Uniunea Națională a Studenților Români din Facultatea de Drept, formațiunea tineretului comunist. Fusese arestat pentru faptul că, elev fiind, cunoscuse câțiva frați de cruce pe care nu i-a denunțat[20]. Imediat după arestare, a fost scos ca planton pe sală și polonicar, adică distribuia mâncarea pentru arestați. Înainte de a sosi la Pitești, Țurcanu a discutat la București cu Sepeanu și Nicolschi[21]. În acel moment, ministru de Interne era Teohari Georgescu. Adjunct era Sepeanu, Securitatea era condusă de Nicolschi, director general al închisorilor era Dulgheru, alias Dulbergher[22]. „Reeducarea”, între ghilimele, încă nu începuse. La un moment dat suntem anunțați că putem scrie acasă, că avem dreptul la un pachet de 5 Kg sau un vorbitor… și un vorbitor cu familia, o dată pe lună. Un alt ordin, primind... se anulează dreptul la pachet și vorbitor. Cei veniți la vorbitor nu sunt primiți, pachetele se returnează.

Prin iulie-august suntem anunțați că trebuie să predăm tot ce aveam la noi, în afară de cămașă, izmană, haină, pantalon, o pereche de ciorapi și pantofi. Gardienii te înjurau și loveau pentru vini imaginare, atât în celule sau camere, cât și pe culoare. Mâncarea consta din 100 grame pâine pe zi sau un turtoi de mălai de 150 de grame. În zeama de la prânz și seara găseai vreo 10 boabe de fasole sau o lingură de arpacaș sau câteva zdrențe dintr-o foaie de varză. Gardienii Georgescu și Dina Florea loveau și pedepseau chiar și fără motiv. Directorul închisorii, căpitanul Dumitrescu, și ofițerul politic, Marina, așteptau ordinul de începere a reeducării. Semnalul a fost dat pe 10 decembrie 1949[23]. La această dată, când a început „demascarea” în masă, la camera 4 spital, care de acum înainte va deveni cameră de tortură[24]. Țurcanu și echipa pe care și-o formase au început să lovească în ceilalți studenți. Aceștia, la început, au reacționat violent, lovindu-i pe atacatori. În total erau în acea cameră vreo 40-50 de inși. Directorul Dumitrescu, locotenentul Marina și gardienii care așteptau la ușă au intrat și când au întrebat „ce se petrece aici?”, Țurcanu a răspuns: „Acești bandiți au sărit la noi să ne bată, pentru că noi vrem să ne reeducăm”. Dumitrescu, Marina și gardienii au început să-i lovească pe „bandiți” cu ciomege, centiroane, vâne de cauciuc, umplându-i de sânge și călcându-i în  picioare. Studenții și-au dat seama că totul este dirijat de Securitate și nu au mai reacționat. Reeducarea începuse. Bătaie în cap și pe față până la desfigurare, sute de lovituri în coaste, în  plex, la fese, în  tălpi, leșinuri, trezit din leșin și iarăși lovituri ore întregi. Erau zdrobite coastele, ficatul, rinichii, plămânii, se juca cu ghetele pe piept, pe burtă, pe spate, pe cap. O tură de bătaie dura șase ore, după o pauză urma o altă tură, și așa zile întregi. Tălpile și mâinile erau umflate, capul desfigurat. Tot trupul era negru, capul tumefiat. Ochiul de la vizetă al directorului, al ofițerului politic, al gardienilor nu lipsea.

Apoi începea demascarea. Spunerea a tot ce nu ai declarat la Securitate. Declarațiile care avuseseră…  Pardon! Deținuții care avuseseră roluri de conducere în  diferite organizații, înainte de a trece pe la Camera 4 Spital erau scoși din celulă și mutați pentru câteva zile pe rând în  celulă cu Țurcanu, care îi supunea la chinuri inimaginabile. Așa au dispărut din mijlocul colegilor lor și au trecut prin celula lui Țurcanu: Costache Oprișan, Popa Aurel, Virgil Ionescu și alții. Bogdanovici, care începuse la Suceava o reeducare prin convingere, nonviolentă, a fost demascat de Țurcanu ca oportunist și a fost ucis de acesta în cele mai groaznice chinuri. Studentul Nițu, din Constanța, zis Sergentul, s-a sinucis aruncându-se de la etaj[25]. După această sinucidere s-a pus sârmă și între etaje, la scara de coborâre. Pintilie a fost ucis, Cristel Nedelcu[26], Șoltuz și alții au înnebunit.

Țurcanu circula liber prin tot penitenciarul, avea o legătură de chei ca să pătrundă oriunde și un birou special de anchetă unde reeducații își făceau, de astă dată în scris, „demascarea”, înșirând absolut tot ce nu declaraseră la anchetă, chiar dacă ar fi fost vorba de membri ai familiei lor. Reeducarea comunistă, stil Makarenko, era minuțios pregătită. „Bandiții” socotiți în curs de reeducare erau puși să bată pe alții pentru a-și dovedi sinceritatea. În comitetele de reeducare, Țurcanu numea pe lângă cei 5-6 inși care i-au făcut jocul de la început, fără a fi torturați, alți studenți care suferiseră cele mai groaznice schingiuiri și care nu reușiseră să se sinucidă. Oricare refuz însemna luarea de la început a schingiuirilor. Pe lângă bătăi interveneau și privațiunile de somn, pozițiile de nemișcare și de stat într-un picior, cu mâinile în sus ore întregi. Orice neexecutare se solda cu noi bătăi.

„Demascările” sub tortură se făceau în serii și în mai multe camere odată, ținând 3-4 luni fără întrerupere. Pentru unii ele erau permanente. Pentru cei declarați reeducați se aplica un regim nou: se citea și prelucra din istoria partidului comunist, se vorbea despre Marx și Lenin, despre marele pedagog Makarenko.

La 25 mai 1950 încep lucrările la Canal. Studenții cu pedepse mai mici, care trecuseră prin reeducare, sunt trimiși acolo și lucrează în două brigăzi: Brigada 13 și 14.

Studenții cu pedepse mari, care au rămas în continuare la Pitești, intrând și ei în  reeducare cu mijloace și mai sălbatice, până în 1951, când ultimul grup de studenți părăsește Piteștiul cu destinația Gherla. Printre ei era și Țurcanu care va conduce reeducarea de aici, de la Gherla, începută deja de un grup de reeducați veniți înainte. Astfel de grupuri, formate din 4-5 reeducați, controlați îndeaproape de Securitate au încercat metoda de reeducare „Makarenko-Pitești”, adică un Makarenko, aplicat deținuților politici, pentru că pedagogia lui Makarenko o aplica numai deținuților de drept comun, și la Canal, Târgșor, Ocnele-Mari.

Revenind la Aiud, după plecarea studenților la Pitești, am aflat cu ocazia unei convorbiri ulterioare cu Nicolae Guli, că la Aiud, în decembrie 1948, în timpul plimbării în cerc a grupului Biriș, un deținut, Paștea Dumitru, e lovit de gardianul care supraveghea plimbarea. Farmacistul Mircea Cătuneanu, condamnat în același proces cu mine, protestează împotriva acestui act. Gardianul suspendă plimbarea și raportează că a fost insultat de Mircea Cătuneanu. Ion Agapie s-a alăturat acestuia. Directorul Farcaș Alexandru dispune izolarea la Zarcă a celor trei. La ieșirea din biroul directorului, un gardian îl lovește pe Cătuneanu. Acesta ripostează. Se adună câțiva gardieni, pun mâna pe ciomege și îl lovesc cu sălbăticie, umplându-l de sânge. Cei trei sunt duși la zarca și izolați în câte o celulă, fără pat, fără geamuri, fără pături, cu porția de mâncare redusă la jumătate, cu lanțuri la picioare. Fără asistență medicală, cu rănile infectate, Cătuneanu rezistă până în luna februarie, când moare în chinuri groaznice. După moartea lui Cătuneanu sunt scoși din zarcă Ion Agapie și Dumitru Paștea și trecuți în celularul nou. Zarca, în  timpul acela, nu era un loc de executare a detenției, ci unul în care erau ținuți în condiții groaznice, câte unul în celulă, cei pedepsiți de conducerea închisorii. Printre izolații de la zarcă se mai aflau în acel timp Nicolae Guli, Nicolae Paleacu și Policală. Primul fusese prins, când… dând un ajutor alimentar lui Radu Demetrescu Gyr, iar al doilea, în calitate de planton, a salvat de la moarte pe mulți criminali de război. Policală, despre care am aflat… nu am aflat încă pentru ce era pedepsit, a murit în zarcă la puțin timp după Cătuneanu. Guli mi-a povestit că ziua și noaptea striga: „Oare mâine mi se vor da două porții de mâncare, de terci? Eu am copii și vreau să-i văd!”.

La 21 iunie 1949, sunt strigați după niște tabele și duși în celular, de la zarcă, fruntași legionari, miniștrii și subsecretari de stat, antonescieni, alți demnitari și ofițeri, scriitori, ziariști. Sunt dezbrăcați de haine și li se dau zeghi. Toate hainele civile, pulovere etc., sunt împachetate și trimise familiilor deținuților fără nici un fel de explicație. Acest procedeu era folosit numai când era vorba de un mort în închisoare. Panica produsă în sânul familiei celor închiși a fost imensă, după cum s-a aflat mai târziu, de la… prin diferiți oameni. Îi socoteau morți și le făceau parastase și pomelnice.

Celor duși la zarcă li se aplică un regim sever, negru, sobru. Datorită foametei la mulți li se umflaseră picioarele. Generalii Pantazi și colonelul Calotescu erau într-o stare avansată de inaniție. Generalul Tudose... devenise foarte nervos… Tudose și încă cineva care nu-mi amintesc. Îl chinuia groaznic foamea. Generalul Zorzor, căzuse într-un atac de…, într-o stare de apatie. Printre pedepsiții de la zarcă se aflau: Istrate Micescu, fost ministru de Justiție, Alexandru Hodoș, apropiat al lui Octavian Goga, Radu Lecca, inginer Vețeleanu, fost legionar, care după 23 august 1944 a intrat la PNȚ, cum a făcut și comandantul legionar Horațiu Comaniciu sau inginerul Puiu. Mai citez alte nume din zarca: Radu Mironovici, unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelului Mihail, Ilie Rădulescu, fost director al ziarului „Porunca Vremii” și alții. Aici au murit generalul Petrovicescu, Macici, Aldea, profesorul Marcu.

În 1950, colonelul de securitate Sepeanu îi anunță pe cei din zarcă de plecarea la mină a celor apți, mutându-i și pe ei în celularul nou. Mâncarea, bazată pe arpacaș, devine foarte consistentă pentru ca deținuții înfometați până atunci să se refacă puțin. După 20 de zile se pleacă spre Baia Sprie, unde, instalați în niște barăci la gura minei, așteaptă semnalul de începere a lucrului. Unii lucrau ca perforatori în galerii, alții cărau mineral cu covata în rostogol... de la gurile cărora minereul era încărcat în vagoneți și transportat la puțul de extracție, de unde cu corfa, un fel de lift era adus la suprafață, descărcat la concasor și, de aci, în flotor.

Preotul Șerban, din județul Constanța, îmbolnăvindu-se, refuză să mai intre în mină. Lucra totuși la pietruirea unei căi de acces în interiorul lagărului. Sub pretext că a vrut să evadeze a fost…

R: (…) pe 24 mai 1996 cu domnul Constantin Aurel Dragodan, de către Adriana Perșa.

I: Constantin Aurel Dragodan, în continuare la cele declarate.

Cei din categoria noastră, a celor care aveau deja 7-8 ani de închisoare, și a celor cu condamnări între 15 și 25 de ani, eram considerați persoane cu o influență mare în lumea studențească și care ar fi cedat foarte greu la torturile cele mai îngrozitoare. Din această cauză, am fost lăsați la urmă. Totuși, și dintre noi au fost luați și trecuți prin reeducare câțiva, de la care se spera să se smulgă o serie de fapte nedeclarate la anchetă, pentru a se opera noi și noi arestări sau pentru a fi dați ca exemplu de duritate a schingiuirilor ce așteaptă pe cei ce se opun reeducării.

Regimul alimentar instituit înainte de începerea reeducării era unul de exterminare: o zeamă goală în care pluteau câteva boabe de arpacaș sau câteva tăieturi dintr-o foaie de varză. În cele cinci sau șase luni cât am fost supus acestui regim, am rămas numai piele și os, cu o greutate de 44 de kg la înălțimea de un metru șaptezeci. Se făceau dese percheziții. Eram scoși în curte, cu bagajele, dezbrăcați la pielea goală, scotociți până la ultima cusătură. În acest timp, în celule, alți gardieni, căutau în toate ungherele și găurile din pereți, scoteau și vânturau paiele din saltele. Cu ocazia unei astfel de percheziții au găsit în paiele din salteaua mea un mic sul de hârtie, în care îmi notasem, cu un creion minuscul, un mini-jurnal al celor întâmplate în Aiud și Jilava, în perioada 1944-1948. Am fost dus imediat la cazimcă, o cameră de subsol, cu pereții uzi, fără pat și pătură, cu așa-zisa mâncare din două în două zile. După o săptămână, am fost izolat într-o celulă, timp de o lună, pe o aripă a închisorii unde începuse reeducarea. Am aflat mai târziu că se formase o echipa care sa mă ia în primire, între ghilimele. Secretul era păstrat perfect. După ce în decembrie 1949, când a început reeducarea, directorul, ofițerul politic și gardienii interveniseră direct în maltratarea deținuților, ulterior, după ce s-a format un nucleu de torționari, rolul lor a fost numai de îndrumători. Nici sinuciderea studentului Șerban Gheorghe, nici moartea sub tortură a studenților Paul Limberea, Cantemir, Gheorghescu[27], Bogdanovici, Turtureanu nu mai puteau opri diabolica dezumanizare, inițiată și dirijată de Securitate.

[Târgu Ocna: încercarea reeducării și izbânda solidarității creștine]

În primăvara lui 1950, se pune problema ducerii deținuților cu pedeapsă mică la muncă forțată la Canal. Se face o verificare la Spitalul TBC din Pitești a tuturor deținuților. Peste 100 de studenți sunt găsiți cu leziuni pulmonare mai mult sau mai puțin grave. Printre ei m-am numărat și eu. Peste câteva zile eram adunați în curtea închisorii pentru a fi duși la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Nu toți au avut însă acest noroc. Unii, deși aveau hemoptizii puternice, ca Turtureanu și Bogdanovici, au fost întorși în celule și supuși în continuare torturilor până au încetat din viață. Cei mai mulți din lotul pentru Târgu Ocna erau trecuți prin reeducare. Pe fețele lor se citea frica, dar și bucuria că scăpau de Pitești. Afară de mine mai erau din cei vechi, între ghilimele, Ion Ianolide și Romică Eutușanu. În mod direct, Popșa Ion, student din Maramureș, al cărui frate fusese împușcat în luptele de partizani de acolo, mi-a șoptit că foarte mulți dintre cei din dubă erau trecuți prin reeducare și să mă feresc de a discuta cu ei. I-am spus că mie nu mi-e frica și sper ca și în curând să-și revină și ei.

La Târgu Ocna intrăm în regim de sanatoriu. De la 44 de kg, cât am avut în prima zi când am fost cântăriți, am ajuns, după două luni, la 60 kg. Camerele erau deschise toată ziua, hrana suficientă.

Penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna era o clădire nouă, datând din al patrulea deceniu al secolului nostru, cu parter și două etaje, pe două aripi. Camerele aveau ferestre largi, cu gratii și terase în fața fiecăreia. Într-o cameră intrau de la șase la zece paturi. Vechea închisoare, în care acum erau deținuți de drept comun, cu parter, cu poarta de intrare la mijloc, boltită, fusese ridicată în secolul al XIX-lea pentru osândiții care lucrau în mina de sare. Tot de atunci data și clădirea cu aer medieval, în care acum era administrația închisorii. Toate aceste clădiri erau înconjurate de un zid înalt, prevăzut cu sârmă ghimpată și cu gherete de pază. De la gara Salina, noi, cei 49 studenți sosiți din penitenciarul Pitești, suntem conduși în acest penitenciar-sanatoriu de gardieni înarmați. Era 29 mai 1950. Înaintea noastră, încă din luna ianuarie, veniseră din Pitești un grup de 21 studenți. Aceștia fuseseră selectați de doctorul oficial al închisorii, Ionescu, care, trecând pe la fiecare celulă, a întrebat cine a fost bolnav de TBC. Dus la Văcărești, grupul de studenți care inițial era de vreo 40 de inși, a fost examinat de medic și, pe bază de radioscopie, o parte din ei au fost trimiși la Târgu Ocna, iar restul expediați la Pitești, unde începuse deja reeducarea. Din acest prim grup trimis la Târgu Ocna făceau parte: Valeriu Gafencu, Nicolae Floricel, Aurelian Guță, Jenică Popescu, Aristide Lefa, Nelu Munteanu, Ștefan Miere, Radu Stratan[28], Gheorghe Nițescu, aproape toți din ei legionari. Unul dintre ei, Dumitru Anton, a murit pe targa ce-l ducea din Văcărești spre mașina-dubă.

Ajunși la Târgu Ocna, cei aflați în stare foarte gravă au fost plasați în camera numărul 4 de la parter. Cei valizi făceau de serviciu la această cameră, a muribunzilor, prin rotație, atât ziua, cât și noaptea, dând bolnavilor mâncare în gură, spălându-i, îngrijindu-i. Pentru a fi aproape de ei, s-au mutat în camera alăturată, numărul 5, următorii: Aurelian Guță, Jenică Popescu, Gili Ioanid, Relu Stratan. Când am sosit de la Pitești ultima serie de tebeciști, s-au format 5 echipe de câte doi inși care dormeau cu cei grav bolnavi și care se schimbau prin rotație la 48 de ore. La camera numărul 5 a venit și Mihai Lungeanu, student în ultimul an la Medicină, care asigura în timpul nopții asistența medicală. Medic oficial al penitenciarului era doctorița Margareta Danielescu, o femeie de suflet cu sentimente umane. Ea era ajutată de doctorii și studenții în ultimii ani la Medicină, recrutați dintre deținuți: Gheorghe Banu[29], Nicolae Floricel, Ion Ghițulescu, Aristide Lefa. Printre deținuții care au trecut prin camerele de la parter și au murit acolo se numără studenții: Valeriu Gafencu, Ion Popșa, Niță Brașov, Gheorghe Nițescu, Ghe. Ciobanu, Gheorghe Miulescu, Constantin Nistor, Gheorghe Soare, Emil Constantinescu, Dumitru Huțanu, Traian Maniu, Eduard Masichievici, Ion Sobieschi[30] și alții. În afară de studenți, au mai murit acolo starețul Gherasim Iscu, socialistul Filipescu Gheorghe[31], basarabeanul Panait Crihan, Radu Duțescu, Ioan Mondoc, Generalul Emil Tobescu[32], evreul Max Moses. La moartea părintelui Iscu, fost stareț al mănăstirii Tismana, am făcut următoarea poezie: „Plecarea Părintelui Gherasim”...

Îngrijirea bolnavilor gravi de la parter de către cei mai puțin gravi a prilejuit în 1958 arestarea celor cu pedepse expirate (peste 20 de inși) și implicarea lor într-un proces supranumit „al lotului Târgu Ocna”, acuzați că au dat ajutor legionar celor grav bolnavi[33]. Între bolnavii de la Târgu Ocna se stabilise o adevărată frățietate. Când un student, Relu Stratan, primește de la părinți niște streptomicină, care se procura foarte greu la acea dată, și i-a dat-o lui Valeriu Gafencu ca să-l salveze, acesta a cedat-o pastorului evreu Richard Wurmbrand, grav bolnav de TBC osos. După moartea lui Valeriu Gafencu, pastorul a primit și el streptomicină de acasă și a cedat-o altui bolnav.

Cei ce mureau la Târgu Ocna erau depuși pe niște scânduri, lângă un gard și, după câteva zile, când se adunau mai mulți, erau ridicați de deținuții de drept comun, puși într-o ladă și aruncați într-o groapă comună. De felul cum erau îngropați morții, fără sicrie, fără slujbă religioasă stă mărturie scurta mea poezie: „Lada”, făcută la Târgu Ocna în 1951, volumul meu de poezii, pagina 14.

Odată cu sosirea celui de-al doilea grup de studenți de la Pitești, din care făceam și eu parte, cum am mai spus, a fost schimbat și directorul penitenciarului, Danieliuc, un om cumsecade, cu Brumă, care nu era rău intenționat, dar avea ordine severe de la superiorii lui și era cu totul subordonat ofițerului politic Șleam Augustin.

Fără a se ține seama că suntem într-un penitenciar-sanatoriu, că eram grav bolnavi toți de TBC, conducerea comunistă a dat și aici semnalul începerii reeducării. În scurtul timp care s-a scurs până la primirea acestui semnal, marea majoritate a studenților care trecuseră prin reeducare, în contactul cu noi, cu atitudinea noastră intransigentă pe linia național-creștină, au început, pe rând, să-și revină. Ei ne-au povestit ororile prin care trecuseră la Pitești. A rămas totuși un grup de 6-7 inși care sub conducerea lui Badale, un apropiat al lui Țurcanu, au primit sarcina să înceapă reeducarea deținuților tuberculoși de la Târgu Ocna. Din grup făceau parte unii studenți care suferiseră chinuri îngrozitoare la Pitești, cum era cazul lui Nuti Pătrășcanu și Străchinaru, iar alții, din prudență, făceau încă pe reeducații, spre a evita noi schingiuiri.

Începutul s-a făcut prin izolarea lui Radu Constandache, un dobrogean vesel și comunicativ. Când reeducații au început să facă presiuni asupra lui și să-l amenințe cu bătaia, spre a-și face demascarea, a declarat greva foamei. După o săptămână de grevă, a fost scos din camera de reeducare. De la Târgșor, de la Canal, din Moldova sosesc noi loturi de bolnavi. Se face o nouă repartizare pe camere, în fiecare cameră fiind plasat un informator. Printre ei, cei mai mulți erau reeducați care trebuiau obligatoriu să fie și informatori. Dar ofițerul politic a recurs și la șantajarea celorlalți bolnavi, promițându-le permisiunea de a putea lua legătura cu familiile lor și a primi de acasă alimente și medicamente, dacă vor să devină informatori. Au fost cazuri de bolnavi grav, ca cel al lui Eduard Masichievici și al lui Sobieschi, care au refuzat, preferând să moară, decât să-și vândă conștiința. Sobieski fusese arestat sub Antonescu și prin 1946 se eliberase. Fusese arestat din nou în 1948, și îl reîntâlnesc și eu la Târgu Ocna, grav bolnav de TBC. Se împrietenise cu Aurel Tacu, căruia îi spune că s-a înscris și el la raport ca să ceara dreptul de a scrie acasă după medicamente PAS sau Streptomicină și că ofițerul politic i-a cerut în schimb ca să devină informator, iar el a refuzat. Aurel Tacu, care nu cedase celor mai groaznice chinuri la care l-a supus Țurcanu la Pitești, l-a sfătuit, gândindu-se la starea sănătății lui, să accepte totuși formal acest lucru, până primește medicamentele și îi propune să dea câteva informații despre el, ca sa fie crezut. Sobieschi refuză acest compromis. După puțin timp moare.

În cazul Masichievici, părinții acestuia, aflând că se află într-un penitenciar-sanatoriu TBC, i-au trimis un pachet cu medicamente. Șleam, ofițerul politic, l-a chemat și i-a cerut să devină informator dacă vrea să primească pachetul în care era Streptomicină, dacă nu, pachetul va fi trimis înapoi familiei, fără nici o explicație. Eduard Masichievici, deși grav bolnav, refuză, preferând moartea decât să-și întineze conștiința.

Colonelul Teodor Sepeanu, din Direcția Securității Statului, vine la Târgu Ocna cu misiunea de a stimula „reeducarea”. El cheamă pe cei socotiți ca refractari la reeducare și caută să-i convingă de necesitatea revizuirii atitudinii lor și de încadrarea în noua societate comunistă. Grupul reeducatorilor a fost înzestrat cu ciomege și bâte. Se face o redistribuire a bolnavilor pe camere, la parter rămânând cei grav bolnavi. Asupra lor nu se puteau face presiuni fizice. La etajul unu erau cei care nu trecuseră prin reeducare, erau mai în vârstă și n-ar fi acceptat-o ușor. Printre aceștia, se numărau, alături de mine: I.V. Săndulescu, Victor Stoica, Gicu Jimboiu, Romeo Eutușanu[34], Ion Ianolide, Marcău, Vâlceanu și alții. La etajul 2 erau cei care își reveniseră din reeducare și cei care manifestaseră o opoziție categorică împotriva ei, ca: Nae Ionescu Galbeni, Cezar Tănase, Aurelian Guță, Gili Ioanid, Relu Stratan și alții. Cei mai mulți erau studenți. Se conta pe frica reînvierii Piteștiului. Ei se plimbau într-o curte separată, sub supravegherea reeducatorilor. Atmosfera era apăsătoare, mai ales pentru cei care trecuseră prin reeducarea de la Pitești. Unul dintre ei, Virgil Ionescu, un om cu o inteligență deosebită, pretextând o durere de cap, nu iese la plimbare. Nemaivăzând nici o perspectivă de salvare și știind prin ce a trecut la Pitești, se hotărăște să se sinucidă tăindu-și venele de la mână cu o lamă. Descoperit înainte de a pierde tot sângele, a fost salvat de medicii deținuți, apoi internat la spital în oraș. Toți deținuții s-au manifestat ostil, față de conducerea penitenciarului și față de aceia care l-au adus în această stare de disperare.

Reeducarea, suspendată temporar, este reluată sub o altă formă: se formează o cameră plină de reeducați, în care e introdus unul dintre cei care își revenise din căderea de la Pitești, Eugen Dimitrov, azi Dimitriu, și în momentul Târgu Ocna le era ostil. Când aceștia au recurs la violență, Eugen Dimitrov s-a aruncat cu pumnii în geam și a început să strige: „Ne omoară! Ajutor, criminalii ne omoară!”. Gardienii au tras câteva focuri de armă în aer. Oamenii din oraș adunați pe stadionul din apropiere, căci era ziua de 1 mai, au venit in jurul închisorii, unii vociferând împotriva ororilor ce se întâmplau acolo. Vestea s-a răspândit pretutindeni, cele întâmplate oferind comentarii anti-comuniste posturilor străine de radio.

Protestul vehement de la Târgu Ocna și împușcarea la Canal a doctorului Simionescu au fost cauzele principale care au determinat încetarea reeducărilor sub formă violentă. Cu ocazia venirii în inspecție a șefului serviciului sanitar al penitenciarelor, mulți au raportat despre presiunile și violențele la care suntem expuși. Rezultatul a fost că Eugen Dimitrov, Gili Ioanid, Cezar Tănase și alți doi „recalcitranți” au fost trimiși disciplinar la Aiud, în toamna anului 1951.

[Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide]

Încă de la Aiud, legionarii din grupul Trifan-Marian închegaseră o unitate spirituală de autentică trăire creștină, în care accentul cădea pe elementele de fond, pe faptă, pe un spirit dinamic de recreștinare și în conținut a tuturor românilor. Ei vedeau rezolvarea tuturor problemelor politice și sociale pe calea formării unui om nou, așa cum îl preconizase Căpitanul, pe calea înrâuririi cursului istoriei în sens creștin[35]. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu și Ion Ianolide gândeau la crearea unui ordin al slujitorilor lui Cristos, care să se manifeste activ în toate domeniile: social, politic, cultural, filosofic etc., cu conștiința misiunii sacre încredințate lor de Dumnezeu.

Pe Valeriu Gafencu l-am cunoscut în primăvara lui 1943, anul sosirii mele în Aiud. Având un prieten comun, pe Ion Ianolide, m-am apropiat de Valeriu Gafencu și de cei apropiați lui: Marin Naidim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Costică Pascu, Gicu Jimboiu, Nicolae Trifoi și alții. Toți duceau o viață marcată de o puternică trăire religioasă, gravitând în jurul a trei deținuți mai în vârstă decât ei, profund creștini. Doctor Traian Trifan, doctor Traian Marian, ambii avocați, și Anghel Papacioc, părintele monah Arsenie de mai târziu, după eliberare. Valeriu Gafencu era din Basarabia. În 1940, după intrarea rușilor, tatăl lui a fost deportat în Siberia, unde a și murit. Mama lui și cele trei surori s-au refugiat la Iași. În 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, pentru activitate politică interzisă. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu era grav bolnav de TBC pulmonar și insuficiență cardiacă. A făcut și o criză de fibrilație arterială. Se ruga zi și noapte pentru toți deținuții. Zilnic avea convorbiri religioase cu cei care veneau la căpătâiul lui. În februarie 1952, și-a dat obștescul sfârșit, fața lui având o seninătate angelică.

Vreau să spun câteva cuvinte și despre Ion Ianolide. El activase, ca și mine, din 1936 în cadrul grupului 8 F.D.C. Teleorman, condus de studentul Bucur Stănescu. În primăvara anului 1940, în timpul unei ședințe a regionalei F.D.C. din vestul Munteniei, care s-a ținut aproape de Pitești, am nimerit fără să vrem în apropierea unor formațiuni militare, care au deschis foc de avertisment împotriva noastră. Ne-am împrăștiat. Un glonț rătăcit l-a rănit pe Ion Ianolide la un braț, atingându-i un nerv, a fost internat în spital sub supravegherea Siguranței Statului. Brațul a rămas paralizat aproape un an de zile. Anul 1941 l-a găsit ca șef al grupului 76 F.D.C. din București. În toamna anului 1941, o parte a grupului a fost arestată în pădurea Montesquieu, și la proces, după cum declară Virgil Ioanid (și el implicat), Ion Ianolide, la comunicarea pedepsei de 25 de ani muncă silnică la care a fost condamnat, a spus că acceptă cu bucurie condamnarea pentru credința lui legionară și lupta pe care o duce spre salvarea neamului românesc. Atitudinea lui din timpul celor 23 de ani de detenție, legăturile strânse cu cei din grupul Trifan și Marian, prietenia cu Valeriu Gafencu, a fost de o înaltă ținută morală, de adâncire a trăirii creștine. În 1959, cu ocazia judecării lotului celor care fuseseră arestați din nou pentru activitatea lor creștină din timpul cât au fost în penitenciarul Târgu Ocna, în perioada 1950-1952, a fost implicat și Ion Ianolide, care își executa mandatul din 1941 și condamnat la alți 25 de ani muncă silnică. El și cu mine, condamnat tot la 25 de ani muncă silnică, am fost considerați șefii lotului deoarece am susținut la Târgu Ocna, spiritualitatea românească național-creștină, de împotrivire la comunism prin cuvintele noastre și prin poeziile mele.

În februarie 1953, un lot de circa 30 inși am fost mutați la închisoarea Caransebeș, iar de acolo, după câteva luni, la Aiud. Întrucât nu am fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră, nici la minele de plumb și nu am amintiri personale de acolo, referindu-mă la ultimii 10 ani de închisoare, până în 1964, când am fost eliberat, pot să spun că ei s-au scurs sub forma unui regim celular mai mult sau mai puțin sever.

---

SURSA: Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței (AIOCIMS), Interviu cu Constantin Aurel Dragodan realizat de Adriana Perșa, martie-mai 1996, Caseta nr. 309 I.

[1] Frățiile de Cruce (F.D.C.) au reprezentat structura Mișcării Legionare destinată tinerilor cu vârsta între 15 și 19 ani. Prima Frăție de Cruce a fost constituită la Iași, la 4 mai 1924, iar în anii următori s-a extins și în alte orașe, dar fără să aibă un cadru formal la acea vreme. În 1935, Corneliu Zelea Codreanu a dispus reorganizarea Frățiilor de Cruce, numindu-l pe Gheorghe Istrate conducător al acestora și însărcinându-l cu educarea membrilor. La aproximativ două luni după numire, Istrate a elaborat lucrarea Îndreptarul Frățiilor de Cruce, manual doctrinar și organizatoric, reeditat ulterior sub titlul Frăția de Cruce. Lucrarea reglementa aspecte esențiale ale vieții organizației: recrutarea noilor membri, depunerea legământului, organizarea ședințelor, ierarhia funcțiilor, redactarea de rapoarte, sancționarea abaterilor disciplinare, etc..

Deși accentul educativ era pus pe valori precum sinceritate, iubire, voință, capacitate de jertfă și spirit de corectitudine, toate acestea erau subordonate obiectivului principal, acela de a crea cadre obediente pentru cauza legionară.

În a doua jumătate a anilor ’30, Frățiile de Cruce s-au răspândit rapid în licee și universități, devenind principala pepinieră a Mișcării Legionare. Gheorghe Istrate, Frăția de cruce, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, București, 2005, pp.12-14, 22-25, 247-250.

[2] Este vorba de o scurtă scrisoare trimisă de Nicolae Marinescu către Ioan Popa (Popoiu), găsită la percheziția domiciliară a lui Mircea Cătuneanu. Scrisoarea a devenit probă materială în baza căreia cei trei, împreună cu Constantin Aurel Dragodan, au fost condamnați la câte 25 ani de închisoare fiecare. Pentru edificare, reproducem introducerea și finalul care îl vizează pe Dragodan: „Dragă Popoiule, Chemat cu telegramă urgent la Regiment, sunt nevoit să plec fără a te putea întâlni. Uite care este situația: Aducătorul acestor rânduri este un bun băiat, în locul meu va ține legătura cu Constanța; de altfel îți va da și raportul dela Constanța. Este băiat bun.  Care întrebuințat va putea da mare randament. […] Acum care este situația: Cu Constanța face legătură farmacistul prezent[.] Cu Teleorman, Dragodan, poate fi găsit la Casa de depuneri[,] ghișeul 3, sau telefonul din Carte[,] interior n. 19[.] Ialomița și  Vlașca nimic încă. Să auzim de bine”. ACNSAS, fond penal, dosar 067204, vol. 1, f. 4.

[3] Nicolae Marinescu nu a murit în anul 1957 ci în data de 31 decembrie 1958, cauza oficială a decesului fiind ciroză atrofică a ficatului. Virgiliu Țârău, Ioan Ciupea, „Morții penitenciarului Aiud 1945-1965” în Anuarul Institutului de Istorie „G. Barițiu” din Cluj-Napoca, tom XLIX, 2010, p. 177.

[4] Afirmația potrivit căreia majoritatea deținuților politic ar fi fost legionari este cu totul subiectivă,  având în vedere că poezia Memorial s-a dorit a fi o frescă a întregului sistem concentraționar, mai ales dacă ținem cont de evocarea locurilor simbolice ale pătimirii, precum Jilava, Aiud, Pitești, Gherla, Mislea și lagărele de la Canal. De altfel, după 1989, odată cu liberalizarea presei, foștii legionari au cultivat ideea că ei ar fi reprezentat cea mai mare parte a deținuților politic, inclusiv a celor care au participat activ în rezistența armată anticomunistă din munți. Este adevărat că în cazul penitenciarului Aiud, acolo unde autorul a petrecut cea mai mare parte a detenției, au existat perioade în care deținuții cu trecut legionar au fost majoritari, însă aprecierea globală a autorului ține de un militantism memorial, tributar concepțiilor sale politice, nu de realitate. La nivel național, pe întreaga perioadă a comunismului, legionarii au constituit o categorie importantă, dar nu dominantă numeric pe termen lung. La acest moment nu cunoaștem să existe vreun studiu care să arate distribuția procentuală a apartenențelor politice în lumea gulagului, pe întreaga durată a existenței lui, ci doar studii limitate în spațiu și timp, cum ar fi cele dedicate penitenciarelor Pitești, Oradea, Râmnicu Sărat sau Aiud. O topografie politică parțială a spațiului concentraționar (și a rezistenței armate anticomuniste) poate fi consultată  la Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport Final, București, 2006, pp. 310, 323, 326, 327, 329-330, 436-437, disponibil online la adresa https://www.iiccmer.ro.

[5] Este vorba despre 20 de poezii învățate de Justin Paven la Târgu Ocna, direct de la Constantin Dragodan, cu intenția de a fi transcrise după eliberare pentru a fi prezervate până la eliberarea autorului, ținând cont de faptul că Dragodan avea o condamnare mare, în timp ce Justin Paven urma să se elibereze mult mai repede, ceea ce s-a și întâmplat în iunie 1954. Titlurile respectivelor poezii, așa cum au fost reținute și transcrise de Paven, sunt Excelsior, Balada fraților gemeni, Nunta de la han, Fântâna părăsită, Neîmplinire, Marea de Sargasum, Tinerețe: ușurelul vântului, Spovedania unui schingiuit, Foamea, Regim celular, Balada celulelor negre, Celula 6 Jilava, Toamnă, Plecarea părintelui Gherasim, Scrisorile lui Mefisto, Humana comedia, Statuia libertății, Spre noul Ararat, Invitație și Călătoria magului. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 5, f. 62, pp. 1-15.

[6] Afirmația conform căreia caietul cu poezii al lui Justin Paven ar fi fost sustras și predat Securității de o informatoare din cercul său de prieteni este falsă. În realitate Securitatea a ridicat caietul din locuința lui Justin Paven, cu ocazia percheziției efectuate la arestare. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 2, ff. 270 v., 277 v., 285.

[7] În scenariul construit de Securitate, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide au fost considerați inițiatorii unui „grup contrarevoluționar” în detenție la Târgu Ocna, care ar fi desfășurat o intensă activitate legionară sub masca „misticismului”. Cum Gafencu a murit în acel penitenciar, rolul de prim plan i-a revenit lui Ianolide, el fiind capul de lot. Următorul ca importanță a fost considerat părintele Constantin (Tică) Voicescu, sub motivația că ar fi devenit lider al celor eliberați până la rearestările din 1958, și că ar fi primit instrucțiuni de la Ianolide pentru continuarea activității legionare în libertate. În aceeași logică, Constantin Aurel Dragodan a fost considerat un deținut cu influență majoră, datorită poeziilor compuse și răspândite în detenție. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 288-291, 295-298, 300-305.

[8] Seria „Poeți după gratii” a fost coordonată chiar de Constantin Aurel Dragodan, fiind publicată în cinci volume sub egida AFDPR, în perioada anilor 1993-1999: Vol. I (1993), Vol. II (1993), Vol. III (1995), Vol. IV (1997) și Vol. V (1999). Este important să precizăm că din cei 129 de poeți antologați, nu toți figurează cu creații din detenție, unele selecții fiind făcute exclusiv din alte perioade, de obicei dinainte de etapa detenției, cum este cazul lui Vasile Voiculescu, Ștefan Augustin Doinaș sau Emanoil Păsculescu Orlea.

[9] Este vorba despre Decretul-Lege nr. 1624/1944 privind amnistia generală politică, militară și agrară, publicat în Monitorul Oficial (Partea I), Anul CXII, nr. 197 bis, 24 august 1944, p. 6200. Actul a fost emis în favoarea comuniștilor ilegaliști, internați în lagăre (domiciliu obligatoriu) sau condamnați în timpul regimului Antonescu. Articolul 1 prevedea amnistierea tuturor infracțiunilor cu caracter politic, săvârșite după 1 ianuarie 1918, indiferent de stadiul procesual (nedescoperite, în cercetare, judecată sau chiar definitiv condamnate) și indiferent de competența instanțelor civile sau militare.

Decretul a fost publicat împreună cu Decretul-Lege nr. 1625/1944 (Legea nr. 442), care dispunea desființarea lagărelor de internare și eliberarea imediată a tuturor internaților. Teoretic, și legionarii intrau în sfera noii legislații, însă eliberarea lor s-a făcut în cel mai bun caz marginal, ținând cont că în realitate noua conducere pro-comunistă nu dorea eliberarea lor.

Pentru a corecta această situație, Ministerul Justiției a completat ulterior articolul 2, exceptând de la amnistie pe „acei cari au participat la rebeliunea din 21-23 Ianuarie 1941, sau care în săvârșirea oricăror infracțiuni au urmărit realizarea scopurilor mișcării legionare”. Astfel, timp de circa o lună și jumătate (24 august – 12 octombrie 1944), nu a existat un cadru legal care să justifice menținerea legionarilor în detenție. (Monitorul Oficial, Partea I, Anul CXII, nr. 236, 12 octombrie 1944, p. 6612).

[10] Este vorba despre Decretul-Lege nr. 1405/1946, în baza căruia lui Dragodan i s-a redus pedeapsa cu o pătrime. Ulterior, prin adresa nr. 2224 din 25.03.1954, Tribunalul Militar București a dispus că acesta nu beneficiază de reducerea respectivă. Din păcate nu am reușit să găsim textul legii în cauză, și nici să identificăm în dosarul de penitenciar al lui Dragodan motivația dispusă de Tribunalul Militar. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 11, f. 386, 389, 422.

[11] Nume parțial eronat, este vorba des generalul Nicolae Ghineraru.

[12] Nume parțial eronat, este vorba de generalul Constantin Trestioreanu.

[13] Prezentarea legionarilor din acea perioadă este idilică, în realitate existând mai multe grupuri care nu acționau unitar din punct de vedere politic și nici nu aveau aceleași priorități ideologice. Mai mult, grupul lui Victor Biriș, constituit formal în noiembrie 1945, a provocat mari tensiuni în raport cu celelalte grupuri, degenerând și în câteva incidente violente. O scurtă radiografie a grupului „Biriș” a se vedea la Dragoș Ursu, Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud, Editura Corint, 2024, pp. 63-67.

[14] Mai multe detalii despre grupul „misticilor” a se vedea la Dragoș Ursu, Op. cit., pp. 55-58.

[15] Despre implicarea lui Victor Biriș în reeducarea de la Aiud  a se vedea un amplu și minuțios studiu realizat de istoricul Mihai Demetriade, „Victor Biriș, cel mai important agent de influență din penitenciarul Aiud (1957-1963)” în Caietele CNSAS, Anul V, nr. 1-2 (9-10)/2012, pp. 11-148, disponibil online la adresa http://www.cnsas.ro. Despre rolul lui Victor Biriș în reeducarea de la Aiud și modul în care l-a folosit Grupul Operativ Aiud pentru realizarea obiectivelor sale, a se vedea mai multe și la Dragoș Ursu, Op. cit., pp. 150-164, 176-183.

[16] Istoricii Virgiliu Țârău și Ioan Ciupea au realizat un studiu pe baza documentelor de arhivă, din care reiese că între anii 1945 și 1965 s-au înregistrat 563 de decese în penitenciarul Aiud. Cele mai multe s-au produs în anii 1947, 1950 și 1961, când au murit în total 240 de deținuți. Pentru fiecare dintre acești ani, autorii au identificat cauzele majore ale mortalității ridicate, care se rezumă la: epidemie de tifos, frig, înfometare deliberată și lipsa asistenței medicale. Virgil Țârău, Ioan Ciupea, Op. cit., pp. 143-189.

[17] Afirmația este incorectă. În realitate, majoritatea studenților F.D.C.-iști au fost arestați începând cu data de 14-15 mai 1948, când autoritățile de la București au organizat un mare val de arestări la nivelul întregii țări. Preotul Gheorghe Calciu, arestat și el cu acea ocazie în calitate de student la medicină, avea să consemneze mai târziu următoarele: „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acțiune masivă, spectaculoasă, desfășurată pe întreaga țară și după un plan minuțios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne și Ana Pauker și-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa - n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în țară și al tuturor indivizilor periculoși [...] Comuniștii, care fuseseră o simplă fracțiune a Internaționalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forță și violență. Nici nu exista altă cale [...]. Teohari Georgescu și consilierii lui s-au servit de vechea poliție, care deținea și informațiile despre Mișcarea Legionară, dar și unele date compromițătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, p. 144.

[18] Analizele consacrate fenomenului reeducării de la Pitești (Alin Mureșan și Mircea Stănescu) nu consemnează prezența în acest penitenciar a lui Dumitru Șteanță și Nicolae Paleacu între 1948 și 1951. De altfel, nici fișele lor matricole penale nu conțin referințe despre trecerea prin Pitești. La fel, nu există un deținut cu numele Petreanu care să fi trecut prin Pitești în perioada dinaintea sau din timpul reeducării.

[19] În literatura de specialitate nu am identificat personajul la care se referă Dragodan, și opinăm că este posibil să fie vorba de un simplu folclor carceral.

[20] Eugen Țurcanu, personajul central al „demascărilor”, a avut doar un scurt episod de activitate legionară, apropierea sa de organizație fiind mai degrabă conjuncturală decât rezultatul unei convingeri ideologice. În decembrie 1940, în plină guvernare legionară, s-a înscris în Frăția de Cruce din Câmpulung, iar activitatea politică s-a rezumat la participarea la câteva ședințe și colectarea de bani, activitate întreruptă odată cu izbucnirea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941. Odată cu scoaterea organizației legionare în afara legii, implicarea politică a devenit insignifiantă, ruptura de organizație producându-se cel târziu la sfârșitul anului 1944, ținând cont că la începutul anului 1945 s-a înscris în U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist). Conjunctural, a mai participat la două ședințe în cadrul grupului legionar de la Facultatea de Drept din Iași, unde devenise student. Pentru o biografie detaliată a lui Eugen Țurcanu vezi Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, ediția a II-a,  Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 247-256.

[21] Nu există documente care să probeze afirmația lui Dragodan, potrivit căreia Țurcanu s-ar fi deplasat la București să discute cu Sepeanu și Nicolschi.

[22] La acea vreme Mișu Dulgheru (Moise Dulberger) nu era director general al închisorilor ci șeful Direcției de Cercetări Penale din cadrul Securității. O amplă biografie a lui Dulgheru a se vedea la Dumitru Lăcătușu, „Direcția de Cercetări Penale a Securității în timpul lui Mișu Dulgheru (1948-1952)” în Adrian Cioflâncă (coord.), Luciana M. Jinga (coord.), Represiune și control social în România comunistă. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Vol. V-VI, 2010-2011, Editura Polirom Iași, 2011, pp. 93-113.

[23] Prima acțiune violentă din cadrul reeducării de la Pitești a avut loc  în data de 25 noiembrie 1949, la camera 1-corecție, bătaia durând aproximativ 15 minute. Principalii agresori au fost Eugen Țurcanu, Leonard Gebac, Constantin Sofronie, Friederich Cordun, Maximilian Sobolevschi și Gheorghe Bâgu iar printre victime s-au numărat Marin Aldea, Andrei Andreev, Coriolan Gherman, Mircea Cojocaru, Andrei Boncea, Horia Crinu, Luca Chițulescu și Pimen Iorga. Alin Mureșan, Op. cit., pp. 42-43.

[24] Prima bătaie de la camera 4- spital, despre care vorbește Dragodan, a avut loc în data de 25 decembrie 1949. Înainte de acest episod, rămas emblematic în memorialistica reeducărilor, au mai avut loc două bătăi la camera 1-corecție. Ibidem, pp. 53-54.

[25] Este vorba despre deținutul Gheorghe Șerban. Într-o primă fază, pentru a scăpa de torturi, Șerban și-a tăiat venele dar a fost salvat. Ulterior, în cursul lunii februarie 1950 s-a aruncat în golul dintre scări, profitând de neatenția gardienilor când îl duceau la baie. Costin Merișca, Tragedia Pitești. O cronică a „reeducării” din închisorile comuniste, Institutul European, 1997, pp. 20, 49. Alin Mureșan, Op. cit., p. 61.

[26] Nume reținut greșit, în realitate fiind vorba de Nicolae „Ristel” Nedelcu. În memoriile sale, Dumitru Bordeianu descrie o scenă de o cruzime înfiorătoare, în urma căreia Nedelcu a ajuns desfigurat și, mai târziu, în stare de nebunie. Totuși, deși îl evocă în repetate rânduri, îl menționează în mod eronat ca Aristide Nedelcu. Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, pp. 74, 77, 102-103, ediție digitalizată, disponibilă online la adresa https://archive.org. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 137, vol. 1, ff. 3-4.

[27] Nu a existat vreun deținut cu numele de Gheorghescu decedat în reeducarea de la Pitești, sau măcar trecut pe acolo. Cel mai probabil că autorul face o confuzie în acest caz. Despre numărul deținuților morți în reeducările de la Pitești și Gherla a se vedea un amplu studiu la Mircea Stănescu, „Asupra numărului morților din reeducarea «de tip Pitești»” în Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti, PERT’07, 5-7 octombrie 2007, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008, disponibil online la adresa https://mircea-stanescu.blogspot.com.

[28] Nume parțial eronat, este vorba despre Leonida Stratan.

[29] Nume parțial eronat, este vorba despre Constantin Banu.

[30] Nume parțial eronat, este vorba despre Emil Sobieschi.

[31] Nume inversat, este vorba despre Gheorghe Ene Filipescu, fruntaș PSD, aripa Titel Petrescu, decedat la Târgu Ocna la 21 august 1952.

[32] Nume parțial eronat, este vorba de generalul Constantin Tobescu.

[33] Condamnații din lotul „Târgu Ocna” au fost în număr de 29, respectiv Ion Ianolide, Constantin Dragodan, Ștefan Szabo, Constantin Voicescu, Vasile Petrescu, Ioan Tiberiu Cazacu, Gheorghe Samuel, Constantin Samargescu, George Răzeșu, Justin Paven, Nicolae Floricel, Nicolae Grozav, Aurora Soltaniuc, Gheorghe Penciu, Gheorghe Ovezea, Constantin Țoțea, Grigore Gladcov, Grigore Contra, George Georgescu, Alexandru Angelescu, Vasile Purice, Eugen Șahan, Victor Stoica, Ioan Perța, Alexandru Cranciova, Ștefan Miere, Radu Trifan, Constantin Finanțu și Virgil Popa. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 7, ff. 424-427.

[34] Nume parțial eronat, este vorba de Romulus Eutușanu.

[35] Afirmația lui Dragodan, potrivit căreia grupul „misticilor” de la Aiud ar fi împărtășit concepția lui Codreanu despre „omul nou” este falsă și, deloc întâmplător, identică cu cea a Securității. În realitate, acești deținuți, adunați în jurul avocaților Traian Trifan și Traian Marian, au constituit o minoritate în rândul legionarilor, prin faptul că au renunțat, din convingere, la ideologia legionară, orientându-se exclusiv spre trăirea creștină. În urma evoluției lor sufletești, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide au conceput ulterior, în detenția de la Târgu Ocna, o serie de „principii de viață creștină”, pe care le-au transmis celorlalți deținuți din sanatoriu ca un îndreptar moral. În anchetele ulterioare, Securitatea a incriminat mai ales aceste principii, considerând că ar fi fost instrucțiuni legionare, și că tot ce au întreprins autorii lor la Aiud și Târgu Ocna reprezenta activitate legionară! Atât în anchetă și proces, cât și în memoriile sale, Ianolide a negat ferm acuzațiile, insistând asupra caracterului strict creștin al acțiunilor și ideilor sale. Totuși, cum se explică coincidența dintre interpretarea Securității și cea a lui Dragodan? În opinia noastră, Securitatea a urmărit, în contextul retragerii trupelor sovietice, să ofere o demonstrație de forță împotriva foștilor legionari, în vreme ce Dragodan a încercat să revendice modelul spiritual de la Târgu Ocna în contul organizației legionare, ținând cont că la data înregistrării autobiografiei se reactivase politic pe linia legionară. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 28-32. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 5, f. 156. De altfel ancheta lotului „Târgu Ocna” și conținutul acestor principii au făcut obiectul unei ample cercetări, din care reiese fără niciun dubiu că scenariul Securității nu avea niciun fundament, fiind vorba doar de o proiecție ideologică. Adrian Nicolae Petcu, „Spiritualitate creștină vs. legionarism în detenția comunistă. Secvențe de la Tg. Ocna” în Caietele CNSAS, Anul IX, nr. 1-2 (17-18)/2016, pp. 195-250. http://www.cnsas.ro.