Petre Strihan s-a născut la 27 mai 1899. Studii de drept și filozofie. Avocat, apoi cadru didactic universitar, până la profesor. Specialitatea: drept administrativ, istoria dreptului. Poet, practicând „o poezie de tip clasic, chemată să exprime sentimente și idei foarte generale”. Debut în Flacăra (seria 1921-1922). Debut editorial cu placheta Penumbre (1929). Frecventează cenaclul „Sburătorul”. Abandonează o vreme poezia pentru o carieră politică de scurtă durată pe care avea să o plătească cu aproape nouă ani de detenție. Membru al Uniunii Scriitorilor. (În ajunul convorbirii noastre participase la ședința secției de poezie, la alegerea biroului acesteia)

- De astă dată, stimate domnule Petre Strihan, nu ne propunem un „profil în dialog” al literatului, sau juristului. Am ținut să stăm de vorbă pentru a vă ruga să ne vorbiți de „marele proces” din viața dumneavoastră. Un subiect care rămânea până de curând tabu... Ați ispășit o lungă condamnare ca fost demnitar într-unul dintre cabinetele de dinainte de 23 august 1944. Cum ați devenit demnitar, dumneavoastră care nu erați om politic ci poet și universitar? 

- Guvernul din care am făcut parte ca subsecretar de stat a funcționat, după cum se știe, sub regimul Antonescu și era alcătuit în mare parte din specialiști; erau și unii proveniți din partidele istorice a căror activitate legală încetase în 1938. Eu făcusem parte din tineretul național-țărănist. A fost o întâmplare. Destinul mi l-a scos în cale pe Alexandru Roman, un prieten al președintelui de consiliu care m-a recomandat acestuia. Era nevoie de un om de specialitatea mea; ca subsecretar de stat aveam să răspund de administrația locală. Mi-am luat rolul în serios, am căutat să mă limitez strict la domeniul meu de activitate, mi-am continuat preocupările științifice. 

- Când ați fost arestat? 

- În toamna lui 1946. Până atunci am fost liber. Mai întâi am fost judecat la Curtea de Apel din București. Apoi, a doua oară, din nou la București în 1948, în vară. 

- De ce două procese? 

- Pentru că sentința primului proces fusese casată. Mai era în vigoare un articol de lege de care nu se ținuse cont, potrivit căruia subsecretarii de stat nu puteau fi trași la răspundere politică, aceasta revenind doar ministrului titular. 

- Se putea presupune deci că puteați pus în libertate? 

- În principiu da, dar știți cum erau vremurile, se dădeau sentințe grele pentru vini cu mult mai mici decât aceea care mi se punea în seamă. 

- Știu că ați fost închis, cea mai mare parte din timp la Aiud. Care era regimul din închisoare pentru deținuții din categoria dumneavoastră, pentru că știu că erați grupați pe categorii. 

- Pentru toți deținuții politici era un regim de exterminare. Ca să vă imaginați la ce forme de degradare eram supuși ajunge să vă relatez cum am călătorit de la Aiud la București și înapoi când am fost adus pentru al doilea proces. Aveam lanțuri la mâini și la picioare, fiind legați câte doi; cătușele de la piciorul sting erau prinse cu lanțuri de cătușele de la piciorul drept al celuilalt. Așijderea și mâinile. 

- Și cine era tovarășul dumneavoastră de lanț? 

- Mircea Vulcănescu. Când m-am întâlnit la Paris în 1978 cu Mircea Eliade, primul lucru care m-a întrebat a fost cum a murit Mircea Vulcănescu. 

- Știați cum a murit?

- Poate că a murit din imprudență sau din prea mare generozitate... 

- Adică?

- A fost dus la București pentru a participa ca martor la un proces. La plecare a lăsat unui deținut cu care era prieten haina sa „de rezistență”, o haina de blană. Probabil că a întârziat mai mult la București, a venit frigul. A făcut o pneumonie. Dar s-ar putea să fie și aceasta o legendă, circulau multe prin închisori. El fusese maltratat în mai multe rânduri, era persecutat sistematic, pentru că „ținea conferințe”. 

- Nu era voie... 

- Bineînțeles.

- Și totuși, din câte știu asemenea conferințe, lecții de limbi străine, discuții, rugăciuni în comun aveau loc în taină… 

- Da, eu bunăoară mă aflam într-o permanentă dispută cu un general - Arbore; nu te-ai fi așteptat de la un militar să adopte o poziție defetistă. Gâlceava noastră pornea de acolo de unde încerca să mă convingă să tac, să „nu-mi răcesc gura de pomană”, zicea, dar eu nu făceam decât să cer drepturile ce ni se cuveneau legal. Încercam mereu să-l conving că trebuie să nu-i slăbim deloc, să le amintim mereu că deținuții au niște drepturi; că suntem cu „ei” într-un război nemărturisit dar real, că demnitatea ne obligă la luptă, așa cum ne obligă și regulile de tactică iar acestea implică cunoștințe psihologice... Amintind mereu drepturile noastre șubrezim poziția inamicului. 

- Și care erau efectele demersurilor dvs.?

- Bineînțeles că nu ni se dădea satisfacție dar asta nu prezenta importanță. Lupta trebuia dusă mai departe. Mai mult, au fost cazuri când rezultatul era o pedeapsă. După unul din obișnuitele mele „discursuri”, mi s-a încredințat o muncă în care nu știu cum m-aș fi descurcat dacă nu m-ar fi ajutat în taină un fost student al meu. Am fost repartizat la atelierul de fierărie unde trebuia să ascut niște piroane cilindrice, să le fac tronconice la unul din capete, prin lovituri de ciocan pe nicovală. 

La Aiud era un regim draconic de nimicire fizică și morală. Să vă spun mai întâi, care era „regimul alimentar”. A fost un timp când acesta se limita la două „mese” pe zi, la 12 și 16, compuse dintr-un sfert de kilogram de pâine și o supă, de cartofi, de varză sau de fasole - aceasta era o delicatesă și abia dacă puteam pescui câteva boabe. În unele zile pâinea era înlocuită cu un turtoi, un fel de pitoașcă, de chiflă mai mare de mălai, coaptă la cuptor. Eram scoși la plimbare de două ori pe zi câte o jumătate de oră; administrația folosea însă orice pretext pentru a o suprima, în special pe motive de securitate ca să nu evadăm. În închisoarea de la Aiud am scris poezia „Plimbare”. Este inedită. Vă dați seama că sub dictatura ceaușistă nu mi-ar fi publicat-o nimeni. În vechiul corp de clădire, Zarca, rămas de pe vremea Imperiului austro-ungar (cuvântul românesc care avea cam aceeași semnificație) erau celule destinate inițial unui singur deținut; ei bine prin suprapunere de paturi eram înghesuiți câte 6-8 într-o asemenea celulă. Dacă încălcai regulamentul în timpul plimbării - de pildă dacă vorbeai - erai trimis la izolare; iarna această carceră rămânea neîncălzită, mai mult chiar i se scoseseră și ferestrele. 

- Cât timp puteai fi ținut „la izolare”? 

- Până la cinci - sau chiar zece zile. Dacă te îmbolnăveai marțea trebuia să aștepți până lunea viitoare când avea loc vizita medicală, o dată pe săptămână. 

- Ce v-a făcut să rezistați, domnule Petre Strihan? 

- Eu am fost și sunt credincios: așa am intrat în închisoare și așa am ieșit; as spune chiar că am ieșit întărit în credința mea. 

- Cum decurgeau sărbătorile în închisoare, de pildă Paștele? 

- Se găsea întotdeauna printre noi cineva care știa pe de rost slujba, chiar dacă nu era preot. O spunea și noi ascultam. Era ca și când am fi fost acasă. Dumnezeu mi-a dăruit o sănătate robustă. Am moștenit-o poate de la bunicul meu după tată, era din Țara Bârsei - Constantin Aldea Ciobanul. 

- Am înțeles că poezia „Plimbare” ați scris-o în închisoare. Am început convorbirea noastră cu poezia și vă propun să o încheiem tot cu ea. Cum ființa poezia după zăbrele? 

- În două chipuri. Pentru mine ca poet și pentru alți poeți, unii dintre ei din generația interbelică, mai importanți și mai cunoscuți care au trecut pe acolo, era o condiție firească de existență, o necesitate vitală. Făceam poezie - nu scriam, pentru că elaboram doar în gând - ca să existăm, era și aceasta un mod de a supraviețui. Iar pentru cei ce ne ascultau, fiindcă în ciuda tuturor opreliștilor vorbitul în timpul plimbărilor însemna de multe ori a spune o poezie nouă era o boare de aer curat pentru oameni atât de însetați de aerul adevărat al libertății. 

[Postscriptum]: Dorind să-mi încredințeze manuscrisul poeziei pe care mi-o făgăduise în timpul convorbirii domnul Petre Strihan (în pag. 1) n-a mai găsit caietul în care o transcrisese. I-am propus atunci să o spună din memorie ceea ce a și făcut îndată reconstituind astfel emoționat momentul când aceste versuri au fost recitate, în timpul unei plimbări de o jumătate de oră, ca o boare de aer curat pentru oameni atât de însetați de aerul adevărat al libertății. 

Convorbire consemnată de BORIS BUZILĂ.

Sursa: Boris Buzilă, „Poezia după zăbrele” în Acasă (supliment săptămânal România Liberă), Anul I, nr. 7, 28 aprilie 1990, p. 3.