Poetul Andrei Ciurunga, născut în Basarabia - unde și-a petrecut copilăria și o parte din tinerețe a fost condamnat de două ori pentru poezie de către regimul comunist, totalizând 22 de ani de muncă silnică, din care a efectuat în Canal, Insula Brăilei și Gherla - 10 ani. Zece ani bătuți pe muchia clipei, a durerii și speranței, dar și a credinței în întregirea și însănătoșirea pământului românesc. Firesc, așadar, că această convorbire cu domnia sa să debuteze și să se petreacă sub semnul Poeziei.

ION ANDREIȚĂ: - V-aș ruga, Poete, mai întâi, câteva cuvinte despre obârșia dv.

ANDREI CIURUNGA: - M-am născut la 28 octombrie 1920, în orașul Cahul, din mamă româncă și tată german, numindu-mă Robert Eisenbraun. Tata a murit când abia împlinisem vârsta de 4 ani, așa că am crescut și m-am format în legea limbii române și a „Mioriței”. Școala am urmat-o în orașul natal, ultima clasă de liceu fiind nevoit s-o fac în Bolgrad, în anii 1938-1939, deoarece Armand Călinescu luase neinspirata decizie de a desființa Liceul „Ion Voievod” din Cahul. După liceu, datorită situației grele familiale, am revenit la Cahul să-mi întrețin mama suferindă și bunica bătrână. Am lucrat și la Chișinău, în anii 1943-1944. În ‘44, odată cu reinvadarea Basarabiei de către trupele sovietice, m-am retras, împreună cu mama și bunica, la Brăila; din acest moment începe o a doua perioadă a vieții mele.

I.A.: - Când v-ați întâlnit cu Poezia?

A.C.: - În leagăn, aș zice, ca orice pui de român. Conștient am devenit însă ceva mai târziu, iar la vârsta de 16 ani, elev fiind, am publicat la Cahul, placheta de versuri „Melancolie” pe care, firesc, am semnat-o Robert Cahuleanu. Sub acest nume mi-au apărut volumele din prima parte a vieții mele. Astfel, ziua de 25 iunie 1930 am trăit-o sub semnul „3” al lui Minulescu; în această zi mi-am luat bacalaureatul, mi-a apărut volumul de versuri „În zodia cumpenei” și tot în această zi l-am cunoscut chiar pe Ion Minulescu, venit la o  șezătoare literară în Bolgrad, împreună cu Cazaban și Sorbul. La Chișinău, apoi am colaborat la publicațiile „Raza”, „Basarabia” și „Basarabia literară”, conduse de părintele Vasile Țepordei - mi-au apărut volumele „Poemele dezrobirii” (în 1943) și „Cântece de dor și de război" (în 1944). Din ultimul abia am salvat câteva exemplare, el fiind surprins în tipografie de către trupele roșii „eliberatoare”. Toate aceste cărți au fost semnate Robert Cahuleanu.

I.A.: - Ați putea cita câteva versuri-emblemă pentru această perioada?

A.C.: - Să încerc, iată, din „Cântece de dor și de război” un „Cântec pentru Basarabia”:

„Țară cu pridvoare și cu prune brune
Care dorm în ochii puși pe rugăciune

Cine-a frânt în tine ascuțiș de sabie
Să te plece altor steaguri, Basarabie?

Ruptu-te-au dușmanii, datu-te-au la câini
Iezii din privire să ți-i culci în mâini

Pletele să-ți fluturi noaptea pe sub stele
Când își umple Nistrul ochii cu mărgele

Țară cu Domnițe, tremur între gene
Albe ca lumina strânsă din poiene

Unde au fost arcașii, unde-au fost plăieșii
Când le-au scos în târguri trupul, megieșii?

Ruptu-le-au dușmanii, datu-le-au la câini
Ciutele privirii să le culce în mâini
Frunză-frunzișoară verde de sulfină
Crucea se ridică, troița se-nchină

Plugul între brazde răscolește sânge
Vântul dacă bate, plopul nu mai plânge

Țară-țăruleană limpede ca Prutul
Lasă-mă să-ți mângâi rana cu sărutul...”

Este, aceasta, o dragoste - dragostea dintâi - și statornică, așezată sub o credință de tăria celei din poezia „Luptăm de mult”, din care îmi îngădui să citez:

„Luptăm de mult. Din sângele fierbinte
Ne-am învățat să dăruim cu sete
Târâm în raniți pâine și morminte
Și poate chipul trist al unei fete (...)
Pe morții noștri cine să-i primească?
Nu-i sfânt în cer acolo să rămână
Căci pentru țara asta românească
S-a dus și Dumnezeu cu arma-n mână

Luptăm de mult. În raniți ducem pâine
Și câte-un chip ocrotitor de fată
Dar pentru toate zările de mâine
Vom birui, vom birui odată...”

De altfel, pe acest volum am așezat drept moto: „Am scris aceste versuri nu pentru cronicarii literari, ci pentru inima Basarabiei. Dacă am greșit cu ceva, numai Basarabia va fi chemată să mă condamne sau să mă ierte”.

I.A.: - Și s-a întâmplat așa?

A.C.: - Nu. Am suferit pentru Basarabia, am suferit pentru țara românească, dar nu Basarabia și Țara Românească m-au condamnat.

I.A.: - Trecem, înțeleg, la o nouă etapă a vieții dv.

A.C.: - Da. Cum spuneam, în 1944, la retragere, m-am stabilit la Brăila. Aici am lucrat la gazetele „Expresul” și „Ancheta”, până în 1949, când am fost adus la București la revista „Flacăra”, a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști de către Mihai Beniuc. La „Ancheta”, cu ajutorul prietenilor tipografi am scos o plachetă de versuri, „Poeme de dincoace”, într-un tiraj foarte mic; câteva zeci de exemplare, din care, din păcate, nu mai am nici unul și mulțumesc pe această cale cititorului care mă va ajuta să capăt unul. În anul 1950 pe când mă stabilisem la București, am fost arestat pentru această carte. Cineva mă turnase, desigur. Perchezițiile însă - la mine, la prieteni, la alții - n-au putut descoperi nici urmă de carte. În schimb, au dat peste volumul „Cântece de dor și de război” editat legal, la Chișinău - pe baza căruia am fost condamnat la 4 ani muncă silnică.

I.A.: - Dar e nedrept!...

A.C.: - Din punctul „lor” de vedere nu prea. Mai ales, în noile condiții sociale. Aș vrea să dau un singur exemplu, poezia „În țara lui Roș Împărat”:

„În țara lui Roș Împărat
Durerea se culcă cu trupul în pat
Durerea se suie cu sufletu-n cer

Demult, un Copil de Dulgher
A spus: Să fugiți de păcat
Și de țara lui Roș Împărat
Acolo de unde răsare lumină
Rotundă ca mingea și plină
Acolo tristețile lumii se zbat

Acolo durerea și sângele-i vinul
Și sângele-l bem și veninul
În țara lui Roș Împărat”.

(Cahul, 14 iulie 1940)

Să nu fii condamnat pentru un astfel de adevăr? - atunci când „noile adevăruri” vin de Ia Răsărit? De altfel, cu puțin timp în urmă, la Brăila, fusesem obligat să-mi schimb și numele. Nu mai corespunde noilor realități - mi s-a spus la Județeana de partid - numele de Cahuleanu; Cahulul nu mai e la noi, să nu se interpreteze etc, etc. Eu am replicat: Dar Iosif Chișinevschi? că nici Chișinăul nu mai e la noi. Lasă-l, tu, pe tovarășul Chișinevschi în pace, îngrijește-te de tine! Atunci m-am dus furios la Poștă, am luat la întâmplare o carte de telefon, era a Brașovului, și-am deschis-o unde s-a nimerit. Citesc: „Andrei Ciuruga”. Notez numele pe o bucățică de hârtie și-o dau administratorului de la „Ancheta” să-mi facă noua legitimație. Nevinovatul profan, când mi-a scris numele pe legitimație, a mai adăugat de la el un „n”; CiuruNga. Și așa am rămas până azi: Andrei Ciurunga. Dacă supăra un nume, meditează și dumneata cât îi înfuria și înspăimânta poezia Basarabiei…

I.A.: - Și ați făcut pușcărie…

A.C.: - Patru ani - și încă o sută de zile, supliment - la Canal, prin mai toate coloniile.

I.A.: - Ați continuat să scrieți?

A.C.: - Normal. Mai ales că la Canal făceam rost relativ ușor de bucăți de hârtie, din saci de ciment.

I.A.: - Știu, din mărturisirile altor condamnați politic, că poeziile dv. îi îmbărbătau, dădeau speranță. Ele treceau din om în om, din baracă-n baracă, din colonie în colonie, traversând câmpul de sârmă ghimpată. Ați vrea să-mi dați și câteva exemple din astfel de versuri?

A.C.: - Bucuros. V-aș recita în întregime poezia „Canal”, scrisă în cumplita colonie Peninsula, în 1952 și devenită o emblemă a durerii noastre acolo:

„Aici am ars și-am sângerat cu anii
Aici am rupt cu dinții din țărână
Și-aici ne-am cununat cu bolovanii
Câte-un picior uitat sau câte-o mână

Pe-aceste văi și dealuri dobrogene
Am dat cu veacuri înapoi lumina
Amare bezne am presărat pe gene
Și le-am simțit în inimi rădăcina

Aprinși sub biciul vântului fierbinte
Bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare
Am presărat cu mii de oseminte
Meleagul dintre Dunăre și Mare

Trudind flămânzi de cântec și de pâine
Înjurături și pumni ne-au fost răsplata
Să facem drum vapoarelor de mâine
Am spintecat Dobrogea cu lopata

Istoria ce curge-acum întoarsă
Va ține minte și-ntre foi va strânge
Acest cumplit Danubiu care varsă
Pe trei guri apă și pe-a patra sânge

lar cântecele smulse din robie
Vor ctitorii cu anii care vin
În cărțile pe care le vom scrie
О nouă Tristie la Pontul Euxin”.

I.A.: - Cum ați scos din lagăr aceste poezii?

A.C.: - În fundul dublu al valizei. Dar nu v-am spus acuzarea, pentru ele - adică cele închinate Basarabiei: „Crimă împotriva păcii”: a treia grea condamnare, după „crimă de război” și „crimă împotriva umanității”.

I.A.: - Ce-a urmat după Canal?

A.C.: - Patru ani de relativă liniște și muncă în posturi de om de serviciu, portar, magazioner de șantier…

I.A.: - Apoi?

A.C.: - Apoi o nouă condamnare, tot în numele Poeziei, de data aceasta pentru poeziile scrise în Canal. Deși nepublicate, ele circulau. Și m-am ales cu 18 ani de muncă silnică: „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Pe unii i-am petrecut în lagărele din Gulagul Bălții Brăilei; alții, cei mai mulți, la Gherla - din toți am făcut numai șase, fiind eliberat, odată cu ceilalți deținuți politici în 1964.

I.A.: - Nu vă întreb cum ați dus-o în pușcărie. Dv. înșivă ați descris drama în cartea „Memorii optimiste”, apărută nu demult la Editura Fundației Culturale Române pe a cărei pagină de gardă ați notat, dintr-o pudoare numai de cei trecuți prin iad ca dv. înțeleasă: „În această carte am căutat să pun doar suportabilul din toată odiseea închisorilor mele. Insuportabilul l-am păstrat pentru mine.” V-aș întreba însă ce s-a întâmplat cu Poezia.

A.C.: - Am continuat să scriu. De data aceasta, însă, numai în memorie. Apoi le spuneam celor din temniță, care le învățau, le rețineau. Între cei mai fideli iubitori și păstrători ai poeziilor mele i-aș aminti pe: Ion Omescu, actor, poet și dramaturg: Ionel Diaconu, economist. Aurelian Popescu, profesor universitar, la Craiova, plecat de curând dintre noi: Mihai Vrabie, agronom; Doru Novacovici, el însuși autorul cărții de memorii „În România după gratii”. Pentru a nu ne înșela, totuși, memoria, am izbutit să scriem pe bucățele de hârtie numai titlurile poeziilor. Dar hârtia fiind extrem de greu de procurat, cele mai multe titluri le-am cusut (cu un ac făcut dintr-o bucată de sârmă) pe bucățele de batistă ori pânză din cămașă. Am reușit să scot câteva afară.

I.A.: - În 1964, deci…

A.C.: - Am fost eliberat de la Gherla și vag reabilitat. Câțiva ani am trăit din colaborări la revista „Rebus”, unde publicam „cuvinte încrucișate”. În 1967 am fost reprimit în Uniunea Scriitorilor. Din 1968 am primit o pensie de la Uniune, de o mie și ceva de lei, care astăzi, oricât de indexată, abia mă duce o zi mai departe.

I.A.: - V-ați mai întâlnit cu Poezia, după eliberarea din detenție?

A.C.: - Nu m-a părăsit niciodată. Am scris și publicat, sub semnătura Andrei Ciurunga (noul meu nume definitiv) cinci volume de poezie – „Decastihuri”, „Vinovat pentru aceste cuvinte”, „Argumente împotriva nopții”, „Echidistanțe”, „Gestul împăcării” - și trei cărți pentru copii. Am predat, după Revoluția din decembrie 1989, două volume cu poezii din închisoare, pe care după mai bine de trei ani de așteptare le-am retras de la editurile respective, convins de „Universalia” din Craiova că mă va scoate la lumină. Din păcate, această editură mi-a scos volumul „Poemele cumplitului Canal”, plin de greșeli care denaturează textul. Mi-a mai, apărut cartea de memorii, la care v-ați referit.

I.A.: - Dacă ar fi să încheiem convorbirea noastră tot cu o poezie, pe care ați alege-o?

A.C: - M-aș întoarce din nou la dragostea dintâi, Basarabia, și aș cita ultima strofă din „Cântec de pe front”:

„Stăm în tranșee tupilați, mărunți
Și gând întreg ne miruie pe frunți!
- Nu-i vis la care jertfa să nu suie
Cum Românie fără Nistru nu e!”

Căci acesta este adevărul: România fără Nistru nu e... România; adică fără Basarabia, dragostea și credința noastră.

Sursa: Ion Andreiță, „Lacrimi pentru Basarabia. Convorbire cu poetul Andrei Ciurunga” în Tribuna, serie nouă, anul VI, nr. 29-32, 14 iulie - 10 august 1994, p. 3.