- Domnule Țepelea, am zice să începem „recuperarea” unei părți a biografiei dumneavoastră (pentru cititorii noștri) printr-o incursiune în copilărie și adolescență. Ce ne puteți spune despre originile omului de cultură care sunteți?

- Izvoarele mele se adună dintr-o comună din Transilvania, Borod, județul Bihor. Sunt originar dintr-o familie de țărani mijlocași, care a dat mai mulți intelectuali și din care, o parte, cea mai importantă, s-au întors la țară, cum era practica în comunitățile ardelenești. Libertatea absolută a copilăriei mele a luat sfârșit la 10 ani, când am plecat la liceul din Oradea. Era pentru a doua oară când vedeam un oraș și experiența a fost dură, dacă o privesc cu ochii copilului de atunci. Din punctul de vedere al maturului de mai târziu, a fost o experiență necesară. Anii de liceu mi-au „oferit”, fără menajamente, o educație de tip spartan, într-un internat greco-catolic, fondat pe vremea lui Leopold al II-lea, prin care au trecut mulți intelectuali ardeleni. Aici am parcurs un program auster, milităros, din care nu lipseau orele de studiu în „muzeum” (bibliotecă), controlul sever al ținutei, făcut de elevii mai mari la ieșirea din „refectorium” (sala de mese), „orația” sau rugăciunea de seară, în timpul căreia trebuia să refacem mental „filmul zilei”, analizând ce am făcut bine, ce a fost rău, ce aveam să ne reproșăm. De ce am pus accentul pe această formație? Pentru că, deși atunci mi se părea o adevărată pedeapsă, mai târziu mi-a folosit imens. Peste puțină vreme urma să fac războiul pe ambele fronturi, timp de cinci ani, și apoi șase ani de închisoare. Datorită acestei educații am reușit să rezist la foame, la frig și la tot soiul de umilințe, atunci când, în fața mizeriei, oameni de înaltă condiție se compromiteau, îngenuncheau. Deci, consider că anii de liceu, cu toate privațiunile pe care nu le-am înțeles atunci, au contribuit decisiv la formarea mea. Vă dați seama însă ce a însemnat, pentru copilul plecat din căldura familiei și din atmosfera poetică a copilăriei la țară, respectarea unor asemenea norme.

- Ce oferea învățăcelului de atunci un liceu greco-catolic de tradiție?

- Să mai rămânem puțin în spațiul internatului, pentru că nu v-am vorbit despre cei care ne formau aici. Am beneficiat de prezența unor călugări din ordine catolice, care ne învățau limbile moderne (franceza, germana) și care ne-au ajutat enorm să începem primele lecturi în aceste limbi. Nu erau pedagogi în sensul strict al cuvântului, ci oameni care își sacrificaseră viața pentru un țel și țelul lor era să contribuie la educarea și ridicarea unor generații de tineri. Nu pot să-i raportez în vreun fel la profesorii de liceu pentru că nu pot să compar o vocație cu o meserie.

- Să înțelegem, din ce ne-ați spus până acum, că liceul v-a influențat decisiv în opțiunea pe care ați făcut-o pentru studiul universitar?

- Da. Acestei perioade de liceu îi datorez pasiunea pentru lectură. Era pe vremea când cinematograful era la începuturi, când nu aveam alte tentații. Lectura era tentația supremă. Așa că, la absolvirea liceului, știam foarte bine ce vreau.

- Care au fost lecturile care v-au format?

În clasa a III-a de liceu știam deja spre ce mă îndrept. Îmi amintesc că citisem o carte a unui autor aproape uitat azi, Brătescu-Voinești, care era construită pe întrebarea „ce profesiune să-mi aleg, spre ce orizonturi aspir”, care printre altele, pleda către orizontul omului de litere, al scriitorului. Se spunea aici că „a fi scriitor înseamnă a aduce un plus de cunoaștere, de conștiință și un minus de dureri”. Am adoptat această ideea care mi-a permis o confruntare cu mine însumi, în urma căreia mi-am zis că scrisul va fi direcția pe care o voi urma. Ce-am citit? Am citit tot ce se putea. Mai întâi ceea ce era obligatoriu. Foarte folositoare erau cărțile din „Biblioteca pentru toți”, colecție din care pot să spun că am citit aproape tot. Oricum, lectura a fost pentru mine un mod de formare și unul de informare. Veneam dintr-o lume, cea a satului, aspiram să întru într-alta, complet diferită, și prima modalitate de a o cunoaște a fost una mijlocită de literatură. 

- După absolvirea liceului, ați fost student al Universității din Cluj. Ce însemna pe atunci Clujul universitar?

- Pentru generația mea, a fi student la Cluj însemna parcă mai mult decât orice. Exista în acest sens un fel de orgoliu ardelean, care avea temeiurile lui. Universitatea din Cluj fusese fondată de Sextil Pușcariu, în 1919, și se născuse din convingerea unor intelectuali entuziaști, care formaseră nu o universitate de provincie, ci o replică solidă a fostei universități maghiare. La această nouă universitate trebuiau să vină cele mai importante personalități ale spiritualității românești. În aceste condiții, dacă urmărim lucrările Consiliului Dirigent, care era o emanație administrativ-politică a Adunării de la Alba-Iulia și un fel de organism provizoriu de Joncțiune între Ardeal și vechiul Regat, făcând primii pași spre unificarea administrativă vom vedea cât de mult a ajutat la implantarea unor cadre universitare de mare valoare. Dacă vă spun că Pârvan a predat la Universitatea din Cluj, că Emil Racoviță a fondat Institutul de speologie acolo, dacă vă spun că majoritatea profesorilor erau și membri ai Academiei, cred că nu mai e nevoie de niciun comentariu. George Bogdan Duică, Ioan Lupaș. Alexandru Lapedatu... La limbile străine erau profesori veniți din străinătate, prin misiunile lor, spre deosebire de Universitatea din București, care avea profesori români.

Clujul a fost de la început un centru universitar clădit foarte solid. A fost conceput în așa fel încât să fie un avanpost spre vest și nu o refulare a Capitalei sau a celorlalte centre universitare care existau pe atunci. (lași. București, Cernăuți). A fi student la Cluj era o mândrie care rezulta pe de o parte din tradiția ardelenească de solidaritate cu locurile natale, de solidaritate cu istoria și, pe de altă parte, racordarea la prezent, care era intermediată de echipa de profesori. Cum au fost recrutați acești profesori, scrie Pușcariu în memoriile lui.

- Din mulțimea cursurilor care vă stăteau la dispoziție, ce urmăreați cu interes deosebit?

- Am urmat la litere, franceză, filologie romanică și filozofie. Între cursurile de inimă, pe care le frecventam eliberat de orice obligație, erau cele de la limbi străine, pe care le frecventam fără să aleg: limbă și literatură franceză. Italiană (aici trebuie să-l amintesc pe profesorul Gian Domenico Sera, care era un antifascist și își găsise la Cluj un refugiu, o personalitate iubită de studenți nu numai pentru ce făcea la Universitate, ci și pentru întâlnirile cu studenți, de la el de acasă), engleza, cu Petre Grim. Programul la filologie romanică includea și cursuri de gramatică latină, cursuri de istorie și geografie.

- Perioada interbelică este celebră și printr-o boemă foarte specială. Cum ați receptat dv. boema clujeană a celor ani?

- Cei tineri se întâlneau la cămin dacă erau de la țară, la cantină, iar alții se întâlneau la diverse cantine particulare. După punga fiecăruia. De exemplu, pe vremea aceea se mâncau cu 20 de lei trei feluri de mâncare. Ce era interesant însă este că atunci un student era considerat o personalitate și un om responsabil. Dacă voiai să împrumuți o sumă, banca Albina îți dădea pe index, pe carnetul de student. Am cunoscut mai târziu și boema bucureșteană de la „Café de la Paix”. Am vreo 10 caiete de format mare în care mi-am notat retrospectiv niște impresii, niște amintiri unde am evocat și atmosfera de la „Café de la Paix” din anul 1 de Universitate. Nu eram noi așa de numeroși atunci, dar eram un grup omogen, care gândea într-un mod original și oarecum în contradicție cu generația. Generația mea a fost o generație atrasă de ideologia de dreapta. Nu pot să-i condamn, pentru că a fost vorba de o revoltă. De multe ori în explicarea apartenenței acestei generații la extrema dreaptă se fac aprecieri globale și nenuanțate.

După mine, a fost vorba de o revoltă. Închipuiți-vă niște studenți venind din viața satelor, în general, fără mijloace materiale, într-un oraș care le oferea un spectacol disonant. Pe de-o parte, oameni care se lăfăie în bine și nu mai știu ce să facă cu câștigul lor, pe de altă poarte, acest tânăr robotind pentru o pâine. De aici canalizarea spre explicația „străinii sunt de vină pentru toată drama acestei țări”. O explicație simplistă. Adevărul este că burghezia română de atunci era în bună parte alcătuită din elemente eterogene. Și așa s-a combinat un tip de revoltă socială cu un tip de revoltă, ca să zic așa, națională. Dacă vrei să înțelegi sociologic lucrurile, le poți înțelege, din punct de vedere politic sigur că este condamnabil. Acum revin la cazul nostru. Noi nu gândeam așa, eu am avut șansa de a mă apropia de principalele publicații care erau atunci în Cluj: ziarul „Patria” al P.N.Ț., ziarul „România nouă” tot un organ al partidului, dar de nuanță Maniu și, tot în cadrul partidului, exista un cerc de studii unde dezbăteam probleme de politică internă, externă, probleme de specialitate pe diverse domenii. Și orientarea era de centru-stânga. Ce am înțeles prin centru-stânga: oamenii se simțeau atrași spre rezolvarea problemelor mulțimii, iar metodele nu puteau fi acestea brutale, ale desființării adversarilor. Noi deci eram pe atunci o minoritate. E adevărat că între noi se mai strecurau și de ăștia, de stânga, ca să se camufleze. Așa se explică faptul că în guvernările trecute au fost oameni care ziceau că în trecutul lor au fost și membri P.N.Ț..

- Domnule Țepelea, ce credeți însă că îl individualizează pe intelectualul ardelean?

- Aici intrăm într-un domeniu mai delicat, unde se impun nuanțele. Mai întâi că eu n-aș adopta ideea că există un tip de intelectual “ardelean”. Intelectualul ardelean, ca orice alt intelectual, este de două sau mai multe tipuri. S-o luăm istoric. Unii cu valențe universale, cum sunt cei din Școala Ardeleană, și, în același timp, alături de ei niște popularizatori oarecare. Dar ce înseamnă de fapt un intelectual, care-i definiția lui? Mă gândesc la ce am aflat în studenție de la un profesor de filozofie pe care nu l-am menționat încă - D.D. Roșoca - în legătură cu Julien Benda. Pentru Benda, intelectualul nu era neapărat un om care avea o diplomă, un om cu studii rotunjite, era un om cu ideile rotunjite. Adică un om care avea o atitudine, o concepție proprie despre lume, despre viață. În acest context, a vorbi despre intelectuali nu înseamnă a vorbi despre acei posesori de diplome, ci despre cei care au o atitudine în fața vieții. Sunt singurii care interesează.

- Noi puneam problema intelectualului „ardelean” gândindu-ne la problemele specifice ale zonei, la așa-numita, „chestiune națională”.

- Eu am intrat în Universitate în 1933. Până la această dată acele elemente de distorsiune care opuneau Ardealul vechiului Regat începuseră să se estompeze. Acestea erau normale în prima perioadă, când lumea venea dintr-un alt sistem de valori și de comportament. Până s-au acomodat a trecut timpul, generația mea fiind dintre cei crescuți în România Mare. Eu cred că regionalismul ardelean a sucombat după 1940, când odată cu refugiul, primirea largă, necondiționată de care au beneficiat refugiații ardeleni pe tot cuprinsul țării (adică și în Moldova și în Muntenia) i-a făcut pe cei mai mulți să-și facă un examen de conștiință. Astfel că după această perioadă, acele probleme nu se mai pun decât la un anumit nivel de pitoresc sau în capul celor care au rămas ancorați într-o anumită mentalitate și în anumite interese. Deci la data aceea, anumite diferențe se estompau. Dar eu vreau să revin la ideea de intelectual. După mine intelectualul că e vorba de cel de atunci, că e vorba de cel de acum are ca primă caracteristică dragostea de libertate spirituală: eu nu pot vedea un intelectual într-un om care se pleacă, se ploconește, care acceptă orice ca să-i facă pe plac șefului sau partidului etc. Un intelectual adevărat este un om spiritualicește independent și un om cu opinii proprii. De aceea m-am referit la definiția lui Benda. Obiectivul secund este, firește, cel al unei vieți decente, să-și ducă - cum zicea Sf. Francisc din Assisi măgarul, trupul, și să-l poarte prin epocă. Deci, din acest punct de vedere, eu așa văd intelectualul și condiția sa.

Condiția sa materială a fost diferită de la o epocă la alta. Dar și din punct de vedere al ideii de libertate există deosebiri. Diferențele pe care le întrevăd (eu nu spun că am cheia adevărului) sunt următoarele: Perioada până la 1938 este o perioadă despre care nu mai e nevoie să fac demonstrații pentru că demonstrațiile au fost făcute de lucrările, oamenii care au ilustrat această epocă. Din '38 intrăm în drama dictaturii personale a lui Carol, care culminează în '40 cu cuplajul dintre Antonescu și legionari, ca apoi aceștia să fie lichidați și să rămână o dictatură militară. Dictatura militară n-a dus însă la transformarea societății cum a făcut cea comunistă. Lumea burgheză a rămas cu rosturile ei, etc. Dar fiindcă era totuși o epocă de cenzură, cenzura o făceau tot niște intelectuali care poate nu erau cei mai de calitate, dar în orice caz nu țineau să se retragă într-o altă categorie. Și în acest fel, deci, este o diferență totală față de modalitatea în care bunul cel mai de preț al intelectualului - ideea - este receptat, în perioada următoare, adică după 23 august. Primii 2 ani pot fi asemănați cu primii ani după revoluție, în care oamenii mergeau în toate părțile, unii doar știau direcția și erau cei veniți de peste hotare, care erau purtătorii steagului comunist. Dar vorbesc de cetățeanul obișnuit. Când s-a avansat în timp, cenzura a fost făcută de pseudo-intelectuali, de posesori de titluri. Nici măcar nu erau titrați. Treptat, în perioada ultimă, s-a mai rărit numărul acestora, dar, încă o dată, trebuie spus că în această perioadă cenzura a fost făcută de o mai mică, puțină, calitate ca înainte. Pentru că cenzura a existat. Dacă ajungem la epoca contemporană, singurul domeniu în care putem spune că ne mișcăm foarte liberi este cel al presei, al unora dintre posturile de radio, etc. Trebuie să vă spun că avem la ora actuală peste 300 de posturi de radio, peste 60 de televiziune, iar unele dintre ele aparțin unor oameni care vor să comunice în alt stil. Deci asociez la ideea de presă și radioul și televiziunile particulare. Intelectualul mai are la îndemână acum o ciudățenie, veți spune. Sunt 2.200 de edituri în România - eu am făcut o comunicare la Consiliul Europei despre cultura în România, deci sunt în măsură să vă ofer niște cifre aproximativ exacte, care sunt expresia unei explozii de libertate, pe deoparte traduse în ideea de câștig pentru unii, câștig necondiționat pentru alții, dar și conjugată cu ideea de a face ceva. Eu sunt membru al unui grup de 25 de persoane care constituie Deceniul mondial al Culturii și acolo am avut o analiză a acestor situații ivite în cultură. Și au apărut o serie de directori de edituri care și-au etalat marfa. Ei bine, am fost foarte uimit să văd o traducere din Eneida la o editură din Timișoara, nu la Minerva, cum ne-am fi așteptat. Deci itinerarul general al editurilor particulare a fost acesta: la început, traduceri masive, Agatha Christie, romane sentimentale (am regăsit aproape toate cărțile de senzație din tinerețe, de exemplu „Mătăniile” - o carte plângăcioasă, feminină sau „Rebecca”, „Amantul doamnei Chaterley”, etc.) Este interesantă și reluarea cărților de parapsihologie interzise până în 1989, am văzut recent, „India secretă”, de pildă. Cărți de acest gen au fost completate cu altele mai noi. Revin la itinerar. Traducerile erau de multe on prost făcute, incomplete. Cei care voiau să facă treabă mai bună, în faza a doua investeau ce au câștigat din prima, în cărți de calitate superioară. Deci această explozie editorială este rodul înăbușirilor din timpul dictaturii care privesc atât spiritul, anumite subiecte, cât și anumite persoane care n-au putut să publice înainte. Acum cred că este momentul să apară la suprafață.

- Cum ați reușit dv. să supraviețuiți în timpul dictaturii, d-le Țepelea?

- Când mă gândesc la câți oameni de calitate am cunoscut, pe care i-am văzut căzând pe front în Rusia, în Ardeal, mai precis în Ungaria, când mă gândesc câți oameni de calitate s-au stins în pușcării... Oameni dotați, care-și făceau planuri de viitor și din care n-a mai rămas decât vreo poezioară învățată de ceilalți. Dacă dădeau de un om onest, acesta spunea, după ce ieșea, este a lui Argetoianu lon - ca să dau un nume la întâmplare, cu care am fost însă în celula 25 la Jilava și care s-a prăpădit acolo. N-au rămas decât amintiri și firimituri. Noi, cei din acest partid, am avut în închisoare peste 250.000 de oameni, dintre care au pierit aproape 100.000 în pușcării, și au murit cei mai în vârstă, cei formați, care erau în stare să dea atunci fructul acumulării lor.

- Erau însă și aceia care au făcut concesii...

- Era aproape inutilă concesia atunci, n-am văzut pe nici unul ieșind pe baza concesiilor. Cel mult pentru o gamelă în plus...

- Nu ne refeream la cei care au făcut pușcărie, care și-au susținut ideile și au plătit pentru asta. Este categoria cealaltă de scriitori, de intelectuali. Dar ați pleda pentru dihotomia om-operă?

- Din punct de vedere moral, este imposibilă diviziunea. Din punct de vedere cultural, suntem siliți să acceptăm și aceste distorsiuni, acest divorț dintre om și operă. Ținând seama de epocă, de faptul că nu toți au stofă de eroi, că nu toți au adoptat acea deviză pe care o găseam scrisă cu acul în celule: „Cine știe să moară nu va fi mort niciodată”. Deci cine a putut să trăiască vertical n-a făcut concesii nici în închisoare pentru mici avantaje. Eu nici n-am făcut caz de ăștia, îi știu pe toți, dar și în „Memoriile” mele le-am șters numele, le-am pus nume inventate, pentru că nu vreau să pedepsesc copiii lor. Ar însemna să aplic pedeapsa evreiască de 70 de ori 7, în felul asta nu mai terminăm.

- Noi ne refeream la personalități de genul Sadoveanu, Arghezi, Călinescu etc, cărora unele voci critice le discută din nou opera în funcție de concesiile făcute regimului comunist.

- Din punct de vedere politic, este evident că unii au făcut greșeli mari. Cum este cazul lui Sadoveanu, care a jucat un rol în stalul I al vieții politice. Este evident că acuzațiile la adresa unor oameni de cultură, de știință, politici, când sunt întemeiate, nu interesate, trebuie luate în considerare. În ceea ce-l privește pe Arghezi, el a rezistat până într-un anumit moment, până în '54. Până în '54 Arghezi trăia din veniturile grădinii sale, a avut o perioadă de restricții, nu știm dacă și lipsuri materiale grave. Am scris despre aceasta în cartea mea „Amintiri și evocări”. Călinescu este un caz aparte. E un personaj de geniu, după părerea mea, inegal. El a intrat în conflict cu comuniștii chiar în timpul comunismului. Îmi amintesc o butadă care circula pe atunci: „Se știe că cel care era destinat să-l urmărească pas cu pas era Vitner. Și acest Vitner a venit la un curs inaugural al lui Călinescu, după reforma Învățământului (1948). Călinescu ar fi spus atunci: în acest an cursul nostru se va deosebi fundamental de ce am făcut până acum, vom interpreta literatura din punct de vedere marxist. Nu-i așa, d-le Vitner că sunt pe linie?”... Călinescu a fost internat la un spital de boli nervoase pe când scria „Viața lui Eminescu”. Un om care, scriind despre Eminescu, a avut soarta lui! E foarte greu să vorbești de logică la un om care era în afara înțelegerii generale, fie era genial, fie dezechilibrat. Așa că sunt nuanțe și aici, depinde de la persoană la persoană.

- Se poate spune că a fost un vid cultural în perioada comunistă?

- Din opera scrisă înainte de '89 a diverșilor oameni de cultură trebuie păstrat cred ce e bun și eliminate părțile impuse de conjunctura politică. Oricum, nu a fost vorba de un vid cultural. 

Interviu realizat de Viorica RUSU și Saviana STĂNESCU.

Sursa: Viorica Rusu, Saviana Stănescu, „Nu se poate vorbi de vid cultural în epoca totalitarismului” în Adevărul, Anul IV, nr. 253, 29 ianuarie 1995, pp. 7-8.