Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân` să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.
O, suflete al meu, de ce-ţi ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, ştergeţi ochi-albaştri și povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi?
Un cer de plumb, apăsător şi scund.
Se sprijină greoi pe zări opace
Prinzând sub el, ca sub o carapace.
Cernite lumi ce-n văluri gri s-ascund.
Simt cum ceva îmi rupe din durere
Și-mi risipește grijile și teama
Ca pe-o perdea de nori o adiere:
Se roagă-n taină pentru mine mama.
Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și fremătând asemeni unui pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc, nu roade prea de soi,
În mine ieri a fost aşa furtună
Că nu credeam să-mi scape nimic teafăr!
Şi nu credeam pe cer să mai rămână
Nedezrădăcinat nici un luceafăr.
Am cerşit un timp lumină
Pe la uşi străine,
Neştiind că luna plină-i
Prinsă toată-n mine.
Îmi plânge sufletul ca un copil.
Zvârlindu-și floarea de pe ramuri ciunge,
Și-ngenunchiat, cu el alături, plânge
Si-un înger trist din ceata lui Gavril.
