Plesnit în față, rabd, cu sufletul gemând,
Înlănțuit, trec anii chinuiți, pe rând...
Năpârcile mă biciuiesc pe trupul rupt,
Amarnic cu-ntunericul și moartea lupt.
Sudoarea de sânge pe frunte se scurge,
Uscată e limba și gura amară,
Fier roșu în inimă adânc mă străpunge,
E greu pe Golgota cu-a crucii povară.
Înlănțuit ca Prometeu, aștept,
Nimic nu mă clintește în credință,
Lovit de corbi cu cioturile-n piept,
Aștept însângerat o biruință.
Încă o zi și o noapte pe cimentul rece...
Nimic, nici o speranță, și timpul ce greu trece!
Cad picături de apă, condensul din tavan,
E umed și miroase a hoit, a șobolan.
Rănile vieții mele poate s-or vindeca,
Acelea ale țării mele vor sângera,
Zăporul dușmăniei zadarnic vor opri,
Blestemul neamului frânt mai crunt va răbufni.
Materia se-ncheagă în forme variate
Acoperind idei, dorinți neexprimate.
Tresar senzații crude, învăluite-n lut,
Emoția vibrează spre cerul nevăzut.
Substanță eternă cu-nalte vibrații,
Pătrunzi în materii, în bezne, în spații.
Infirmelor forme dai sens și lumină,
Ridici fruntea vieții spre taina divină.
Eu nu am fost în Arcadia. Nu.
Târât de destin am ajuns în Aiud,
Infern pământesc lovitu-m-a crud,
Năpasta cuibar în mine-și făcu.
Pe drumuri lungi, cerești, de stele străjuite,
Eu, pelerinul obosit e gânduri răzvrătite,
La porțile luminii-am ajuns și am bătut.
Ecoul a răspuns: Întoarce-te, tu cel ce n-ai crezut.
Din anii vieții-am dat lumii ce plânge,
Economie n-am făcut de sânge.
Cu trudă mă urnesc pe drumul greu,
E lung și sângerez mereu.
