De curând am fost pus în situația de a-mi justifica activitatea literară, de la prima poezie publicată, până la zi. Prima poezie publicată am depistat-o într-un număr din 1928 al Biletelor de Papagal, iar activitatea literară dintre această dată și anul 1940, mi-a fost ușor s-o justific indicând revistele vremii la care am colaborat. De la această dată însă până în 1988, când a apărut „Hronicul Racului”, primul meu volum de versuri, numele nu-mi mai apare în nici o publicație. Ce s-a întâmplat? Să-mi fi încetat într-adevăr orice activitate literară timp de patruzeci și opt de ani?

Între 1940 și 1944 am fost mai mult concentrat și în cele din urmă mobilizat și trimis pe frontul din est. Voi mai fi scris eu ceva dar numai la publicat nu mi-a stat gândul. În noiembrie 1944 am fost demobilizat. Înainte de a avea timp să iau parte și la campania din vest pentru că până să ajungă mica mea unitate rămasă la partea sedentară pentru completare și împrospătare, divizia din care făceam parte a fost decimată la Debrețin, ca să deschidă drumul intrării triumfale în acest oraș diviziei Tudor Vladimirescu. Cei care nu apucasem încă să mergem pe front și rămășițele diviziei decimate am fost contopiți cu rămășițele altei mari unități și lăsați la vatră. Dar eu cunoscusem comunismul la el acasă, și în fața primejdiei de a-l vedea cocoțat la putere și în țara noastră, am trecut imediat de la lupta oficială, deschisă împotriva lui, la lupta clandestină. În primăvara lui 1948, am fost însă depistat și arestat. Condamnat pentru înaltă trădare la douăzeci de ani muncă silnică, am executat șaisprezece ani și câteva luni, căci la 1 august 1964, prin faimosul decret 411/1964, am fost eliberat împreună cu toți deținuții politici. Firește, nu printr-o clemență a regimului, cum pretindeau cei ce ne înmânau biletele de eliberare, ci - după cum am aflat mai târziu - printr-o dispoziție a O.N.U.

În pușcărie n-am scris, pentru că nici nu aveam instrumentele necesare și era și interzis orice fel de scris, inclusiv cel „cu unghia pe tencuială, pe un perete de firidă goală”, la care, la timpul său Arghezi avusese acces, dar poezii am făcut, folosindu-mă de singurul instrument care nu apărea la nici o percheziție, și deci nu putea fi confiscat: memoria, și, prin acel „alfabet Morse sonor”, specific pușcăriei, executat prin bătăi abia perceptibile în perete, ca să nu audă „turnătorii” și „caraliii”, le-am făcut publice transmițându-le din perete în perete în toată pușcăria.

Operația avea clar un iz editorial, pentru că printr-un consens tacit, toți aceia care mai aveau o memorie nealterată de anii de claustrare, deveneau un fel de manuscrise vii și-și asumau odată cu înregistrarea și obligația secretă de a conserva și eventual scoate afară poeziile aflate în depozitul său. Datorită acestui sistem neorganizat (Doamne ferește!) de nimeni și apărut aproape spontan prin forța lucrurilor, am găsit acasă, după eliberare, vreo patru-cinci poezii aduse cu ani de zile înainte de niște „necunoscuți” care fuseseră eliberați după executarea pedepsei, mai mică decât a mea, sau trecuseră prin București în drum spre localitatea de deportare, dacă făceau parte din categoria celor neeliberabili după executarea pedepsei.

Pe de altă parte, grație acestui sistem de conservare și publicare, puteam să-mi verific oricând acuratețea înregistrărilor sau să-mi fac ultimele corecturi, lansând pe fir un simplu apel către aceste manuscrise vii, de a-mi retransmite poezia de care aveam nevoie.

Eu însumi îmi făurisem o mnemotehnică proprie, în ideea de a salva cât mai multe din aceste poezii, și în afară de zilele când mă găseam în „durerile facerii”, cum îmi botezaseră colegii momentele de creație, care îmi confiscau până la epuizarea procesului, memoria, repetam în fiecare zi o parte din ele, ajungând astfel ca în câteva zile să-mi împrospătez tot depozitul.

Dar nu numai poeziile circulau în acest fel. În pușcărie s-au făcut romane, s-au ținut conferințe și prelegeri filozofice, s-au făcut rugăciuni și eseuri, s-au învățat limbi străine. A avut loc o adevărată mișcare culturală. Într-o celulă în care am fost mutat în cadrul rulajului de rutină al deținuților, am dat de un țăran din Dobrogea care știa pe dinafară toate „Tristele” lui Ovidiu și cel puțin jumătate din Eneida. Stătuse un an în celulă cu profesorul de limba latină Samoilă. Vorbea binișor latinește, și ca să-l încerc până la capăt, l-am provocat la o discuție de gramatică. În doi timpi și trei mișcări m-a făcut mat.

Profesorul de fizică nucleară George Manu, de la Facultatea de Științe din București, era un om de cultură complet. În afară de înalte lecții de fizică el dădea lecții de engleză, franceză și germană, de istoria artei și de istorie politică. Pentru precizia informațiilor și pentru a da tuturor colegilor de detenție posibilitatea memorării lecțiilor, „Morsele sonor”, care dispărea odată cu emisiunea, nu era satisfăcător. Atunci a inventat un scris nou: „Morsele pe noduri”. Scotea fire de bumbac din bătătura cearșafului (din 1959 începuseră să ne răsfețe; în unele celule, nu în toate, pentru că așa făceau comuniștii orice treabă, numai pe jumătate sau pe sfert, introduseseră saltelele precum și acest articol absolut superfluu pentru niște oameni care dormeau de câte 10-12 ani pe rogojini) și cu noduri pe fir: un nod punctul, două noduri linia, scria cele mai complicate lucruri. Citez un exemplu : dezbaterile, pe articole, ale „Părinților fondatori” la redactarea Constituției Statelor Unite, cu replicile și caracterizările fiecărui participant, precum și cu rezultatul votului, Philadelphia 1787. Firele făcute ghemuleț semănau bine cu un ghemotoc inofensiv de scamă, iar la ora de program dimineața și seara, când duceam și vărsam la closete tinetele cu murdărie și ne aprovizionam cu apă de băut, le lăsa la un loc discret, comunicat „la perete” adresantului. Acesta, când îi venea rândul la program, ridica ghemulețul și-l decoda, hrănindu-și astfel mintea și sufletul zile întregi.

Eu n-aveam nici dexteritatea la „Morse” a lui George Manu și probabil nici răbdarea de miniaturist a lui, așa că n-am întrebuințat niciodată scrisul inventat de el. Am făcut o monografie „Mihai Viteazul”, devenită în lumea aceea a pușcăriilor destul de cunoscută, am transmis unele fragmente din trei romane și am dat relații asupra câtorva curente din filozofia contemporană, exclusiv prin perete.

N-am fost singurul care a desfășurat această activitate de o importanță extremă pentru susținerea moralului și acuității intelectuale ale unor oameni care zăceau de ani de zile în condiții infernale de privațiuni fizice și morale. Scriitori consacrați ca: V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sandu Tudor sau personalități de un mare prestigiu intelectual ca: Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea și alții, au contribuit imens la această operă. Printre ei, Mircea Vulcănescu, de pildă, a plătit chiar cu viața îndrăzneala de a dejuca acțiunea de dezumanizare dusă cu perseverență de comuniști în pușcării.

Mă aflam într-o celulă apropiată de aceea a lui George Manu, când scrisul lui cu „noduri” a fost descoperit. N-am auzit cuvinte mai triste ca acelea pe care mi le-a transmis el prin perete într-un mesaj prin care îmi anunța nenorocirea, și cred că nici un turnător n-a fost mai hulit în pușcărie decât cel care a vândut scrisul lui. Cândva când se va scrie, poate, o istorie adevărată a acestei jumătăți de veac în România, cineva se va apleca și asupra acestor fapte și se va face dreptate sutelor de scriitori, oameni de cultură și preoți, care au făcut în pușcărie această operă modestă și anonimă pentru salvarea sufletelor zecilor de mii de deținuți care au dospit în acel uriaș cazan al satanei inventat de comuniști.

Este aceasta o activitate literară? Eu cred că da, și s-ar face o mare nedreptate dacă într-o istorie a literaturii de rezistență din România ultimilor cincizeci de ani, alături de cea produsă în exil și de cea escamotată după cele mai imprevizibile rețete, din interior, nu s-ar trece la locul ce i se cuvine și această literatură a pușcăriilor, plătită cu torturi fără pereche, cu mii de zile de „neagră”, sau chiar cu viața, ca în cazul lui Mircea Vulcănescu și al lui George Manu. Acesta, ca urmare a nenumăratelor „negre” executate în lanțuri la temperaturi adesea foarte scăzute, a făcut o tuberculoză poliarticulară și a murit măcinat de bacilul Koch în spitalul de la Aiud.

O parte din această literatură, am auzit că a apărut deja în exil, reconstituită după manuscrisele vii care au reușit să treacă peste frontieră, după eliberarea lor. O altă șansă de a fi depistată, o constituie însăși dosarele Securității. În ultimii doi ani ai detenției, când s-a încercat o reeducare în vederea eliberării, Securitatea a dus o campanie foarte susținută pentru obținerea acestei literaturi, și cea mai mare parte dintre autori s-au lăsat convinși. Este de presupus că la dosarele lor se află și manuscrisele respective.

În ce mă privește deci, socotesc că dacă există o gaură în activitatea mea de creație, ea este aceea de 24 ani, între 1964 când am fost eliberat, și 1988, când a apărut „Hronicul Racului”. În tot acest timp, de frica perchezițiilor care puteau interveni oricând și confisca manuscrisele, chiar și ceea ce am scris pentru sertar este grevat de o autocenzură mai îndrăcită decât cea oficială, pentru că de mai multe ori Securitatea și-a vârât nasul în ele. E suficient să spun că manuscrisul „Hronicul Racului”, mi-a fost confiscat în 1977 și restituit abia în 1982. Le-au trebuit cinci ani ca să se convingă că nu cuprinde nimic „necorespunzător”, conform mențiunii cu care mi-a fost restituit.

Sursa: Luca Dumitrescu, „Morsele sonor și cu noduri. O nouă speță de literatură de rezistență: literatura de pușcărie” în Revista 22, Anul I, nr. 22, 15 iunie 1990, p. 16.