Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Din spuma de vișini răsare conacul
Sub nemărginitul safir înstelat.
Aprins de-așteptare, pândește buimacul
Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.
Spre glorioasa-mi obârşie
Cobor adânc din eu în eu,
Sub două mii de ani mă-mbie
Din fundul vremii chipul meu.
E fericit acela care crede
În epoca de dragoste şi pace,
Şi e mai fericit acel ce-o vede,
Dar cel mai fericit acel ce-o face.
În dangăt lung din dungă, vuind cu vâlvă-n vag,
Bălăngăne batacul şi auie-n bătae;
O floare uriaşă ce ritmic se desfoae
E clopotul vărsându-şi vibrarea-n vălmăşag.
Prăpastia hăuie-n cerul de jos
De lacul din fund ochenată lucios.
Iar şoimul din aer umbrindu-se-n unde,
Ispita l-atrage-n adânc să s-afunde.
Natură, scump bijutier
Al diademelor cereşti,
Tu care veşnic şlefuieşti
În cosmicul atelier,
Ce drag îmi eşti tu mie, pom răzleţ,
Cu norul tău de ramuri la răscruce!
Îţi dărui oricui arşiţa l-aduce
Umbrarul vorbăreţ.
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Jucaţi-vă cât sunteţi mici
Şi mugurii surâd a floare.
Atâta ni s-a dat sub soare
Doar un acum, doar un aici
