Ieşim din cotloane - schelete hidoase
Cu pieile seci atârnate pe oase,
Cu glezna umflată, cu faţa diformă
Şi foamea ne molfăie-n gura-i enormă.
Stăm în zumzetul stupinii
Atârnaţi ca şi ciorchinii:
Şerpării colcăitoare
De mâini lungi şi de picioare.
E toamnă, şi e noapte, şi e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deţinuţii, droaie,
Desfac boccelele ca la talcioc.
Uite-o, mă, şi Foamea cea flâmîndă
Pusă-aici, cu noi în ocnă, la osândă.
Ochii i s -au dus la fundul capului
Şi-a rămas doar piele-acum şi os;
Cavou fără cruce, sub negrul blestem,
Cu sumbre celule, firide de gheaţă,
Cetatea tăcerii în care zăcem
Departe de lume, departe de viaţă!
Prelung în ureche ne huruie dubele,
celulele, caznele, ard în plămâni,
pe umeri ne-a pus întunericul şubele,
iar foamea ne duce de mâini.
Şi iată vara anului o mie
Şi nouă sute patruzeci şi opt.
De ani în şir ne-ntoarcem pe tipsie,
În frigăruia vremii ne-am răscopt.
Sub cazne fără seamăn am sângerat şi greu
M-am prăbuşit cu fruntea în beznele afunde.
Când m-am trezit, ce noapte era! Şi numai eu
Mai rămăsesem, moale, bezmetic, nu ştiu unde.
Cu faţa de ceară,
Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,
Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,
Învălulndu-ne cald în surâsu-i blajin.
Colindăm flămânzi şi goi
În pridvor de gând.
Anii cern zăpezi pe noi,
Vise aprinzând.
