În închisorile comuniste din România domnea un regim torționar ce întrecea prin duritate și regimul din Rusia sovietică, și, poate chiar pe cel din Cambodgia. În celulă nu aveam permisiunea să vorbim decât în șoaptă, nu ne puteam întinde pe pat în timpul zilei nici o clipă, nu aveam voie să citim sau să scriem, nu mai vorbesc și de alte libertăți la fel de elementare ca posibilitatea de a asculta muzică, de a desena, de a fi vizitați (așa-zisul vorbitor), de a scrie sau a primi scrisori. Avantaje pe care și criminalii de la „dreptul comun” le aveau. Deținutul politic trebuia distrus complet ca spiritualitate, iar arta de a torționa era o lege inventată de indivizi bolnavi, în speță, cel puțin demenți ca Nikolski (la noi). Lipsa preocupărilor enumerate mai sus ducea la anihilarea oricărui impuls vital, pentru că a citi, a scrie, a cânta, a picta era o posibilitate de evadare din sfera supliciului la care erai condamnat. Și atunci oamenii condamnați în acest mod dement la exterminarea morală și spirituală în genere au inventat o posibilitate de salvare prin memorizarea unor texte poetice, transmise din deținut în deținut, fie direct, când se aflau în aceeași celulă, fie prin alfabetul Morse, prin bătaia în țeava ce ținea loc de calorifer. În acest mod s-au „scris” (memorial) poeme în închisori și s-au păstrat prin exerciții spirituale poetice, cât de cât, facultățile intelectuale ale celor torționați.

Au „scris” poeme în primul rând poeți închiși, dar și după modelul lor și alți deținuți, am zice „neprofesioniști”, au compus versuri. Poetul cel mai cunoscut ale cărui poezii erau purtate memorial din om în om, a fost Radu Gyr. Colindele lui Gyr au încălzit inimile celor ce le rosteau în celulele înghețate. În sinistra închisoare Jilava am avut posibilitatea de a memora zeci de poeme pe care deținuții cu care am stat în aceeași cameră le știau pe de rost, texte cu care veniseră de la Aiud sau de la Gherla. Și eu, la rândul meu, am „scris” poeme pe care le-am „dat” mai departe. Unul din aceste „texte” a circulat prin toate închisorile:

„lar mă-nchei la gât cu branderburgur
coborât din cronici de azur
Mă găsesc și azi un trubadur
rătăcit prin sate și prin burguri
Nu mai știe nimeni cine sunt
Mi-au crescut ciupercile pe haină
Cea dintâi și cea din urmă fată faină
Mă așteaptă iarăși pe pământ.
Ține Puk, doar inima, târzia
Învechită-n zdrențe de mătasă,
Cavalerul s-a întors acasă
Cu mârțoaga lui... și poezia.”

Erau mai toate poeme erotice, un fel de psalmi tragici (de taină, cum își numea Arghezi psalmii erotici); dar din seria lor transcriu două rânduri:

„Minunea mea cu părul negru-corb
Îți mângâi seara trupul în celulă
În visul meu, cu degete de orb…”

Primul poem pe care l-am memorat în închisoare a fost „Întoarcerea lui Ulise” de Radu Gyr. Redau un fragment:

„În fruntea mesei stau cu mirt la tâmple
Dar dorm demult sub zidurile Troii
Mesenii râd și cupa mea se umple
Voi beți cu morții și cinstiți strigoii
Eu am rămas sub zidurile Troii...”

Autorul acestui poem prevăzuse în versurile sale și momentul când poeții din închisori vor fi „convinși” prin schingiuiri morale și fizice să renunțe la vis. Acest moment tragic -renunțarea la vise socotit o cădere existențială absolută:

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri
Nici ochii când în lacrimi ți-s
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunțările la vis...”

O antologie din poezia „scrisă” în temnițele comuniste a publicat în America Zahu Pană, poet macedonean, aproape necunoscut în România. O altă antologie anterioară, tipărită la Salamanca, scosese Vintilă Horia. În procesul ce mi s-a intentat în 1959, și-n care am fost condamnat la 6 ani închisoare, printre capetele de acuzare ce mi s-au adus figura și faptul că citisem și comentasem oral antologia lui Vintilă Horia.

Judecate cu multă severitate, poemele din închisoare, multe, nu rezistă în timp, ca opere lirice, dar ele au permis „evadarea” din infernul Gulagului românesc, într-un spațiu de grație, imaginar.

Sursa: Emil Manu, „Exerciții spirituale” în Steaua. Literatură, artă, cultură, anul LV, nr. 10-11/2004, p. 10.