Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Ţară, ţăruleana mea,
mult mi-i drag a te cânta.
Zilele cum trec de-a rândul
mi-aş trimite-n lume gândul
Mâna care-a strâns de gât se strânge
vânătă, în cântec de prohod.
A căzut Bastilia de sânge
şi-a murit un veac pe eşafod.
Încotro, pe noapte şi pe ger
şi desculţ pe câmpuri de zăpadă,
când târâş, când prăvălit grămadă,
dus de baionetele de fier?
Cei care-au trecut pe-aici
duc şi-n vis, pe sub pleoape,
vorba aspră ca un bici:
- Ia pe cinci şi ţine aproape!
Noi nu ne putem odihni,
pe răni ne culcăm şi pe oase.
Zadarnic cercăm a dormi
pe coastele rupte sau scoase.
Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar
aceşti arginţi cu sunet de osândă.
Puţini or fi, dar i-am plătit amar,
cu toată tinereţea mea flămândă.
Prietene ce sângeri lângă mine,
ia adă mâna dreapta să ţi-o strâng.
Dar numai dreapta să mi-o dai, vecine,
că tare m-am scârbit de tot ce-i stâng.
Hristos a înviat peste şantiere
precum peste cărbuni învie para.
De-aici va creşte marea Înviere
ce va cuprinde mâine toată ţara.
Sângerând pe colţuroase căi,
am urcat prin primăveri şi toamne
şi-am ajuns din urmă anii Tăi,
anii mari ai răstignirii, Doamne.
