Privesc la valuri. Unde sunt? Au fost.
Mă-ntorc spre frunză. Frunza nu mai este.
Cuvintele se scutură-n poveste,
şi toate-şi fac din trecere un rost.
Un ceas uitat s-apropia
- de peste tot, de undeva -
când a schimbat un cămătar
cristalurile-n chihlimbar
Din stâncă suie stropi de lună.
Rămâi o clipă să te-nchini,
şi lasă păstrăvul să spună
cât cer e-ascuns în rădăcini.
Grădinile o dată cu noi se destrămară.
Mesteacănul de-atuncea e bocet şi descânt.
Din fiecare vorbă ne-ntâmpină o gheară,
o floare se usucă în fiece cuvânt.
O insulă de gheaţă, sus,
de ani stătea şi-acum s-a dus.
Tot ce-i decembrie şi sloi
dispare-n vârfuri. Doar în noi
Sunt tot aici și sunt în lanțuri încă
De ce n-ați înțeles destinul meu?
Nu strigătul, nici brațul vreunui zeu:
Voi îmi trimiteți vulturul spre stâncă.
O, Thanatos, prudența mi-a rămas
închisă-n labirintul din cetate.
Pe care templu-i scris, pe care vas,
că omu-i un elan spre nu se poate?
Se risipiră fastul și splendoarea
acelei curți cu duh otrăvitor.
Din tot ce-a fost cândva Elsinor
au mai rămas doar pietre și marea.
Eu nu mă-ntorc, eu am căzut din slavă,
cu suliță și coif și scutier,
Pe cer sunt încă urme de potcoavă;
pe spate, urme vinete de cer
Aici vom înălţa o catedrală
Cu sfinţi subţiri şi calzi de bunătate,
Cu aur stins şi marmoră egală,
Iar dintre noi, pieri-vor jumătate.
