Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni,
zile neutre, fără de formă,
ca o ceaţă enormă,
peste genuni.
Doamne, păzeşte-mă, Doamne, ai milă...
Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei.
În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă
toate năpârcile ei.
Lacătul a gemut din făptura-i întreagă,
gardianul zăvorul a tras,
şi-n celulă-am rămas
eu şi foamea slăbănoagă.
Dragi prieteni de singurătate,
când celula cu beznă se-ncarcă,
ploşniţă soră, guzgane cumnate,
mătuşă libarcă.
Acum o sută de ani,
am avut un copil, o nevastă...
Auziţi, păianjeni? Auziţi, şobolani?
Un copil, o nevastă...
As` noapte lisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Nopți la rând urmăresc prin vizetă
beznele, beznele, beznele...
Odinioară, citeam stelele. Lesne le
buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă.
Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temniţei, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
Dragă,
pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?
Are ochii ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e-afară?
În celula de-alâturi a murit alaltăieri unul.
Era un vieţaş ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos.
