Nopți la rând urmăresc prin vizetă
beznele, beznele, beznele...
Odinioară, citeam stelele. Lesne le
buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă.

Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară
şi-o visam scrisă cu litere-nalte, citețe.
Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară,
să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podețe...

Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,
steaua nemernică şi blestemată!
Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,
cum ar rupe-o cu dinţii, din puşcărie!...

Maică, măiculiță albă, măicuță bună,
când îmi coseai, surâzând, azur şi pieptare,
ghiceai tu zilele mele cu gheare?

Maică, măiculiță bună,
piciului tău cu părul de lună
îi sărutai mânuțele albe, plăpândele,
îi alungai lacrima, negura, pândele,
şi ți-l visai în rădvan de coji de alună,
prinț călărind pe furtună...

Acum ți-l rod toate osândele
şi temnițele toate, flămândele.

Taică, tăicuțule, taică,
îți aminteşti de şcolarul bălai,
cu bereta lui marinară,
pe care-l duceai, pe subt basm, pe subt rai,
de mână, la şcoala primară?

Unchiaşule, tu nu ştiai
că zâmbetul tău se coboară
pe-o ticăloasă osândă de fiară.

Tăicuțule, taică,
feciorul tău se zbate ca o lupoaică,
se zvârcoleşte şi urlă în cuşcă,
şi zgârie drugii şi-i muşcă...

O, ce alb era totul, odinioară!
Alb patul cu îngeri, albă şcoala primară,
albă duminica, albă vacanța,
alb jocul cu țurca, şi mingea...

Au rămas otreapa şi zdreanța,
scuipatul, ocna, funingea.
Şi din țâncul vostru, firav ca lumina,
nu se mai vede decât jivina,
jivina din temniță asta turbată...

Jeliți-mă, maică şi tată.