Chiţorane, chiţorane,
noi, din smârcul ăsta crunt,
ştim că viaţa uragan e
şi că îngeri nu mai sunt.
Ştim, lungit pe trei fotolii,
doarme Dumnezeu, săracul,
într-un rai mâncat de molii
ce s-o da de-a berbeleacul.

Chiţorane, basmul cade
şi cad rodiile-n hău,
parcă dinţii tăi le-ar roade,
rumeguş de fierăstrău...
Stăm privind din putregaie
peste noi scaieţii sterpi,
pe când visul se jupoaie
ca o piele de pe şerpi...

Mâi, şi, totuşi, să viseze
îi stă bine cărnii biete,
făcând tumbe pe trapeze
şi pe şubrede comete.
Din adânc de chin bezmetic,
din celule, din morminte,
tot le-am smulge căte-un petic
zilelor cu trup fierbinte.

Tot le-am cere-o muşcătură,
viaţă, guşterilor tăi,
tot te-am săruta pe gură,
târfă plină de văpăi...
Tu, în găuri şi-n dezastre
ne-ai dat brânciuri, şi-n băltoace.
Noi, din gemetele noastre,
imnuri crâncene ţi-am face.

Ah, cum te-am trosni în braţe,
de la şolduri la călcâi...
Dar tu joci pentru paiaţe,
pui azurul pe momâi.
Stele-arunci ca mingi de tenis
unora ce nu le prind,
burtă-verzi, proptiţi în penis,
trec pe crinii tăi, dormind.