Toamnei, în temniţă, nu-i vedem lămpile-aprinse.
Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii,
şi-o pipăim pe-ntuneric, ca orbii,
printre zăbrele, cu mâinile-ntinse...

Toamna, în temniţă, n-o vedem niciodată.
Dar noaptea-auzim cum tuşesc celule, alături,
şi-o simţim lunecând ca o căţea mare, roşcată,
momită să lingă sângele cald, vomitat de sub pături.

Ziua, poate ni-i dor de parcuri fastuoase,
cu steaguri de purpură şi steme regale...
Seara, - ascultăm şiruind burniţe negre în oase,
şi-om muri fericiţi într-un pat alb prin spitale.

Toamna, în temniţă, n-o vedem niciodată,
o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii...
O, de-ar intra printre gratii o frunză incendiată,
i-am duce la buze pâlpâirea văpăii,

apoi am pune-o în piept şi-am scoate inima afară,
şi inima veche ploii i-am da-o, s-o ia şi s-o joace
prin mahalale uitate şi pe maidane sărace,
unde, desculţi, anii noştri în bile jucau, odinioară...