În aprigele mele belciuge,
piatra mă-nfulecă, fierul mă suge.
În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,
întâi pân` la glezne, apoi pân` la gât.

Curând, o să-m i treacă de gură, de frunte,
lespedea temniței, cu gângănii mărunte,
şi-am să dispar în grozava ei guşă,
în mugetul ei subteran şi-n cenușă...

Dar, hămesit, sub lacăte, chei şi zăvoare,
de tine, sălbatice, viule soare,
din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,
aceste cântece în pielea goală,

şi-n ti ne le-arunc, în năpraznice-amieze,
s-alerge, să tropăie şi să necheze,
slobode, aspre, nețesălate deloc,
ca nişte cârlane fugare în stepe de foc...