În fiece noapte, din spatii lichide,
la uşa celulei opreşte, gemând, o cotiugă.
Din ea se dă jos o umbră cu glugă:
- Sunt Amintirea, deschide...

O îmbrâncesc, o alung, îi spun ticăloase cuvinte;
ea râde, mă dă la o parte, nu-i pasă,
mi-ncarcă-n cotiugă anii, şi pleacă-nainte,
pe ulița ei somnoroasă...

În fiece noapte, la gratii de fier,
vine Tristetea şi lung îşi întinde,
spre mine, rânjind, zbilţul ei de hingher,
şi-n zbilțu-i nemernic mă prinde.

Simt pe grumaz strânsoarea rotundă,
mă zvârcolesc şi mă zbat cu smuciri de dulău:
- Slăbeşte, Tristete, putin, zbilțul tău...
Dar lațul mai crunt, mai adânc, se afundă...

Şi-n fiece noapte, `n celula cu febre,
tunând, uruind, pe vinete şine,
ti-aud, Deznădejde, venind peste mine
trenul tău negru, `ncărcat cu tenebre.

Vagoanele-ţi duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,
şi eu te aştept, Deznădejde, la cantoane de jale,
şi-n fiece noapte, c-un țipăt, înalt,
hoitul meu blestemat îl arunc subt roțile tale...