Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temniţei, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
curge pe dedesupt,
curge torent de veninuri amare,
ţinut în pământ sub zăvoare.

Sângele temniţei, prizonier,
gâlgâie-n cruntă durere
pe sub piatră şi pe sub fier,
pe sub osândă, pe sub tăcere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos şi-l aud:
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte...
Alteori ţipă, sălbatic şi crud
ca o aprigă poftă de viaţă,
sau şuieră-a ispită răzleaţă,
cu brânciul ei aţâţător
la jaf, la omor...

Sub marii, amari bolovani,
cineva urlă de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva n-are geamăt, nici leac,
altul cheamă şi cheamă,
altul blesteamă,
altul cu-ntreg cuţitul
ucide granitul...

Sub marii, amari bolovani,
sângele temniţei fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatră plecată,
gârla lui răsculată,
Îi simt, îi simt
smoala aprinsă, fonta lichidă,
otravă toridă.

Şi carnea mea trosneşte deodată,
din zăvoare drăceşti,
prind mădularele să se deschidă
ca nişte uşi, ca nişte fereşti:
- Intră, sânge al temniţei, intră,
vino din funduri nepământeşti,
vino să mă cotropeşti...

Îl chem, îl chem, iar şi iar,
şi sângele temniţei vine,
vine şi urcă în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temniţei urcă în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton...

Şi sângele temniţei sparge belciuge,
şi urcă în mine şi muge,
şi fierbe şi geme şi plânge, -
crâncenul temniţei sânge.

Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat,
şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, -
şi când, pe urmă, roşul torent
se trage din mine, îndărăt, în
ciment,
cu sângele temniţei greu
mă trag din mine şi eu,
şi plec cu el, cu grozavu-i şuvoi,
sub ciment, înapoi...