Se umflă ca marea neguri saline,
mângâi pe coapse goluri rotunde.
Strig, - strigătul Mă caută numai pe Mine,
pipăi, - numai tristul Meu sânge răspunde.

În jurul Meu, lumea aşteaptă să fie.
Sunt Marele singur, stăpân absolut pe Nimic.
Pentru Mine Vecia dansează, în gol, din buric,
şi mă pofteşte la neagra ei feciorie.

Tot aşa singur în tăceri fără toarte,
o fi fost şi Dumnezeu în genuni;
nici trăsnete-n jur, nici furtuni,
nici măcar Moarte.

Trebuie, poate, să suflu duh împrejur,
prin Mine-nceputul cel mare să-nceapă...
întind braţul drept în golul cel pur:
Facă-se cer! Facă-se apă!

- Viață, arată-te! Moarte, înhaț-o!
Mişunați, voi, gângănii, surpați-vă, stele!...
Tăcerea sălbatică numai c-un braț o
culc, îmblânzită, la tălpile Mele.

Sub Mine aud cum se rupe
himenul candoarei supreme...
La semnul Meu, celula apare din Vreme,
şi viața ei ca un stup e.

Tavanul se freacă la ochi, şoarecii rod,
pereţii scâncesc, purecii sar pânâ-n lună,
şi Eu Mă plimb peste ei, prin genună,
pe aerianul Meu pod.

Duh sfânt al celulei care palpită,
o cresc ca pe-un cosmos unic...
Numai pe tine, Tristeţe cumplită,
n-am vrut să te scot din Nimic.

Şi, totuşi, eşti: creşti în Mine adâncă,
îti simt şi-n carne burghiul rămas,
- ca un cancer năprasnic, care-Mi mănâncă
trupul de Dumnezeu, ceas de ceas.