Lacătul a gemut din făptura-i întreagă,
gardianul zăvorul a tras,
şi-n celulă-am rămas
eu şi foamea slăbănoagă.

Singuri stăm, faţă în faţă.
O văd ca prin ceaţă
cum se despoaie fără ruşine
şi ţopăie, cu buricul la mine.

Aş omorî cu pumnul, ca pe-o târfă,
năluca-i de oase şi piele,
dar braţul ăsta-i şomoiog de cârpă,
şi degetele nu sunt ale mele...

Terciul muced de mămăligă,
în vis a fost parcă.
Dinţii încă vor să se-nfigă
în blid şi-n lingura bearcă.

l-aş linge peretelui galbenul lapte,
cu limbă aspră de mâţă.
Pernele astea de urdă m-aţâţă,
stelele-afară-s ca perele coapte.

Aş ronţăi moloz din unghere,
aş suge un colţ de saltea...
Deschide-te, sobă, ca o cişmea,
gâlgâitoare de miere...

De ce nu se face - aşa o lumină,
să văd că-n pragul celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte şi azimă plină...

Doamne, cum s-or ospăta alţii:
mormane de carne şi pâine...
Ah, zodia mea, de fiară, de câine,
cum mi-au spurcat-o sfinţii, înalţii!...

Beregata mi-e plină de scame,
tulbure somnul mi-e numai lipie...
Fire-ai să fii, puşcărie,
mămăliga mă-sii de foame!