Doamne, păzeşte-mă, Doamne, ai milă...
Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei.
În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă
toate năpârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmăţata.
lese de peste tot, din pereţi,
şi-mi zvârle-n culcuş cu lopata
urzici şi cărbuni şi scaieţi.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu vor să-i mai rabde pojarul.
Mă zvârcolesc ca pe plită țiparul,
atât de cumplită-i arsura...

Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte,
aşa cum seci, vara, puhoaiele,
şi nopţile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, pădurea o despoi de veşminte.

Fii şi tu, Doamne, o singură dată,
ucigaş şi tâlhar la răscruci:
jefuieşte-mi rădvanul meu cu năluci
şi strânge-mi trecutul de beregată...

Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii,
cum m-ai fura de arginţi şi podoabe...
Vreau să fiu sterp, cum sunt bolovanii,
şi gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, `n osândă, `n omăt,
muşchiul tăcerii să mă înece,
furtunile dorului să dea îndărăt,
rupte din piatra mea rece.