Dragi prieteni de singurătate,
când celula cu beznă se-ncarcă,
ploşniţă soră, guzgane cumnate,
mătuşă libarcă.

Şi voi lighioane surate,
păianjeni, păduchi şi gândaci,
numai voi, din pereţii posaci,
călcaţi cu inimi de frate
prin orele mele înveninate...

Când ghilotina tăcerii pe gât
îmi lasă grozavu-i tăiş,
cumetri, daţi buzna cruciş şi pieziş,
să ţineţi mormântului meu de urât.

Sugeţi-mi somnul, tristeţile
şi deznădejdea mea nesătulă;
dragi camarazi de celulă,
roadeți-mi nopţile, beți-le...

Purice, purice, măi, uşurelul vântului,
potcovit cu văzduh, azurat titirez,
uhu, uhu, ploşniţă, greaua pământului,
grav calculată ca un burghez.

Şi tu, chiţorane poete,
aventurier şi boem,
şi tu, gândac, vagabond pe comete,
complici de-ntuneric, va chem...

Înnoadă, înnoadă, păianjene-n plasă
şi pentru mine o lacrimă deasă.
Vino, păduche, vino şi bea
sufletul meu, jelania mea.

Tu, ploşniță, suge-mi, suge-mi din plin,
măceşul din sânge, spin lângă spin,
iar tu, şobolane, vino să-mi spui
care mi-i gustul oftatului,
şi cum miroase - a flori? a otravă? -
inima asta bolnavă.