„Apres Victor Hugo et moi,
je ne vois pas ce qui reste à
faire avec Ies vers...”
(Leconte de Lisle)

Uneori, dintre ziduri severe,
jefui, prin poarta de fier, printre gratii,
o zdreanță de stradă, sau câte-o muiere
cu gura mai roşie decât a muşcatii.

Seara, sub mâna ce vrea să alinte,
pâinea de orz şi tărâță
zvâcneşte, viu, ca o țâță
neagră, fierbinte...

Aş trage o duşcă, pe beregată,
de libertate şi de lumină,
ca un trăscău care-mbată,
ca o prăştină...

Să-mi frigă inima - aprinsă cinzeacă,
să sparg în măsele carafe,
când luna şoldul alb şi-l dezbracă
şi cerul ca un taraf e...

Ah, o beție-ntr-o crâşmă uitată,
un haimanalâc pe chei până-n zori
şi dragostea ridicată de subsuori
şi-mbrăţişată, muşcată...

Dar nu. Celula asta tâlhară
mă strânge de gât, mă sugrumă...
Noapte, sorbi-ți-aş drojdia-amară
şi carnea ta rece de spumă...

Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte,
ca din străfundul unei gropi,
cum domnişoara lună scânceşte
siluită de plopi...