Ieşim îmbrânciţi la corvoadă afară,
dar brânciurile, azi, sunt mai moi.
În aer suspină ceva ce te-nfioară,
parc-ar foşni un seraf peste noi.

Băltoacele se fac mai albastre, mai pure,
şi pietrele goale palpită.
Adie miresme de vis, de pădure,
şi de femeie iubită.

Sudalmele-acum nu mai par aşa crunte,
şi gardienii ne-njură,
cu-o rază de soare pe frunte,
c-un zâmbet pe gură.

Tragem mai leneş căruţa prea plină
şi-n simple sfinţenii de vite,
rumegăm ca şi ele lumină
de-ameţim de zări bănuite.

O clipă proptiţi pe-o lopată, pe-o rangă,
stăm muţi cu privirea-nainte.
O clipă inima noastră pare o creangă,
legănând aduceri aminte.

Şi iar sub povară urnim cu tristeţe;
şi nu ştim ce-n drum ne doboară,
osânda pe tâmple, sudoarea pe feţe,
sau, doar, o prea grea primăvară.

Şi ghiontul ne-ndeamnă, sudalma ne-mbie.
Şi cum ne tot frângem în mari opintiri,
pe umerii noştri soarele scrie
cruci de lumină subţiri.

Şi unu iar cade şi iar se înhamă,
şi-n crâncena trudă făr` de răgaz,
subţire şi moale ca o sfântă năframă
vântul ne şterge chinul pe-obraz.