Vâră-mi junghiul tău, tristețe,
crește-mi, jale, ca o bubă...
Patru gardieni în dubă
m-au tot dus pe căi răzlețe.

M-au tot dus la neagra nuntă,
să mă-ngroape, să m-ascundă,
unde-i negura mai cruntă,
unde-i ocna mai afundă.

Și tu, Temniță-mireasă,
m-așteptai cu masa mare:
numai lacrimi în pahare,
iar în bliduri fiere deasă.

Temniță, mireasa slută,
spulbera-ți-ar vântul praful,
c-ai pus moartea cu taraful
să ne zică din lăută.

Sună-ți, dibla, bărzăunul,
a oftare, a jelanii...
Stă în capul mesei unul:
lacătul proptit cu anii.

Ah, Boleșnița, lălâia,
cu vin roșu vrea să-nchine!
Foamea, Oftica și Râia
șed la masă lângă mine...

Fă, mireaso, fă, spurcato,
ploșnițele ți-s nuntașii;
sârba nunții mi-ai jucat-o
cu tâlharii, cu viețașii...

Și-n celulă-ntins-ai lesne
pat de nuntă și-ndrăgire,
doisprezece ani în bezne
să-mi sugi carnea mea de mire.

Doisprezece ani, subt șale
putregaiul să-ți frământ,
și duhoarea gurii tale
să ți-o port în piept mormânt...

Cântă-mi, Moarte, din lăută,
zi-mi cântarea cea mai cruntă,
pentru cea mai neagră nuntă,
cu mireasa cea mai slută!