Sărac sunt, Doamne, sărac...
Sărac în celulă, sărac întru toate.
Sărac sunt, Doamne, sărac,
şi bucuriile Tale-s bogate.

Să mă apropii de ele nu pot, nu mă lasă.
Lihnit sunt şi foamea mă taie:
vreau sâmburii ce-Ți cad de la masă,
vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale
nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.
Pentru-osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale...

Departe, departe, `ntr-o țară-azurată
cu soarele ca o fântână,
Doamne, era un zugrav altădată,
bătrân în bojdeuca-i bătrână.

Sărac era, Doamne, şi-n ruga-i neghioabă
cu jind Îţi cerea şi cu frică,
un sturz sau o mierlă să-i dai în cocioabă,
să-i cânte-n tristeţea-i calică.

Ofta după zboruri, tânjea să le-asculte,
să le dezmierde viersul suav...
De-atâta vechi dor şi oftaturi prea multe,
Pasăre-l porecleau pe zugrav.*

Şi nu izbutea calicul să-şi cumpere
un pițigoi, cel puţin, un sticlete...
Dar, Doamne, văpsele i-ai dat să-şi astâmpere
dorul, cu ele, pe un perete.

Şi-a prins să-şi văpsească bordeiul în grabă.
Zburau şi foşneau cintezoi cântăreţi,
graiuri de aur ieşeau din pereţi,
aripi şi cer se vărsau în cocioabă...

De ce nu-s şi eu ca zugravul sărac?
De ce nu-mi dai, Doamne, şi mie, văpsele,
în celula săracă să-mi fac
chipuri şi umbre şi rândunele?

O jimblă-aş picta, ca o fată mezină,
aş pune zări de jur împrejur,
şi lâng-o cinzeacă de tescovină
aş da o bidinea de azur.

Poate aş şti, ca zugravul povestei,
aur şi cer din pereţi să deschid.
Poate, din ani, aş scoate chipul nevestei
şi l-aş pune să plângă pe zid.

Şi-aş scrie, pe var, şi osândele mele,
să geamă, să ardă, veac după veac,
Din sânge şi fiere mi-aş face văpsele...

Sărac sunt, Doamne, sărac.

(*Paolo Ucello, pictor italian din Florenţa Renaşterii)