La 6, sună-n poarta-ntâia
trezirea pentru vizuine.
Ies hoţii galbeni ca lămâia,
să-şi spele faţa prin latrine.

Îi văd, grămezi, în soare lânced,
plecaţi pe străchini împuţite,
cum hăpăiesc din terciul rânced
ca nişte fiare hămesite.

Şi eu iau terciul, printre dreve,
şi-n ochi îmi ard aceleaşi lame...
Lihnirea asta din ce ev e?
De câte mii de ani mi-e foame?

Pe ceafă-mi stă proptit bârlogul.
Lung, scărţăi din ciolane goale,
şi doar Urâtul, şontorogul,
îmi dă, în cărji, mereu târcoale.

Tavanul pururi îl măsor,
el mi-este cerul, orizontul...
Sânger de poftă de mahorcă,
trecutu-mi face semn cu ghiontul.

La prânz, m-arunc peste fasole
ca vulturii pe-un stârv ce coace...
Sus, dintr-un maldăr de corole
mă vede Duhul Sfânt şi tace.

Afară, zornăie vieţaşii,
se plimbă-n lanţ şi-n disciplină,
şi cum prin fier îşi mută paşii
le sună inima-n rugină...

Tu, carcero, şi tu, osândo,
pe trup îmi creşteţi ca feriga.
La 5, mi-azvârlă mămăliga,
şi iar turbez, înfulecând-o.

Şi iar rup carnea de pe mine,
să-mi pipăi viaţa pân-la oase...
Apoi, după program, la 6,
la rând, numărătoarea vine.

Mă schimbă-n cifră gardienii,
să iasă număru-n registru,
Iar ţipă lacătul sinistru
şi iar mă ronţăie vedenii...

Cu beznele mă-nec şi spinii
în mari torente nesătule.
Alături, dorm, oftând, vecinii,
şi-n somnul lor din vechi celule

miroase-a fân cosit şi-a cimbru,
apare-n zâmbet Prea-Curata,
sau ard un phalos - corn de zimbru -
şi-un viol mai roşu ca muşcata.