Acum o sută de ani,
am avut un copil, o nevastă...
Auziţi, păianjeni? Auziţi, şobolani?
Un copil, o nevastă...

Când o fi fost fericirea aceea
cu umbre nepământean diafane?
Înecuri, sfârşituri de lumi, uragane,
mi-au smuls odrasla, femeia?

Le-am uitat râsul, părul, obrazul...
Cum or fi fost ochii ei?
Adânc luminaţi ca topazul,
sau ca singurătatea de grei?

Câte veacuri sunt, câtă funinge,
până la zâmbetu-unui prunc de omăt?
L-am lăsat, parcă de mult, lângă o minge,
într-un basm îndărăt...

Să fie o sută, două, cinci sute de ani?
S-au surpat ceruri, au crescut bozii.
Rar, amintiri ascunse sub bolovani
fac ca dinamita explozii.

Atunci, în lumina scurt detunată
o femeie surâde şi coase,
şi două mânuţe moi, somnoroase,
parcă mă fulguie: tată...

Şi iar intru-n bezne postume.
Cine sunt? Cum mă cheamă pe mine?
Aici nu mă strigă nimeni pe nume,
sunt: mă, ăla, - sunt nu ştiu cine...

Departe, odată, m-oi fi chemat oarecum,
oi fi avut vârstă şi-un chip oarecare...
Aici împlinesc sute de ani la-ntâmplare,
şi faţa mea e de fum.

A murit lumea, a murit Dumnezeu,
şi-am rămas doar noi trei întru toate:
Veşnicia, celula şi eu.
Eu cu secolii-n spate.

Ce fiară-i Veşnicia asta, ce fiară!...
Ah, de-aş zări, cel puţin prin vizetă, o stea,
i-aş cere un capăt de sfoară,
să mă spânzur de mileniu cu ea.