Când voi muri în temniţa asta spurcată,
strivit de strigoii celulei şi de milenii,
or singur punându-mi o sfoară de beregată,
în moartea mea nu vor fi duioşii, nici sfinţenii.

Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste faţă,
morţii să-i dea împăcare, surâs şi blândeţe,
Îngerii mei au fost osândiţi la ocnă pe viață,
sau spânzuraji, ca hoţii, prin pieţe.

Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit şi-n dezgusturi
trupu-ntreg o să-mi stea răşchirat ca o gheară.
Din inimă s-o ridica o mireasmă amară
de floare de soc, de cucută, de brusturi.

Şi ura, în ochi, mi-o-mpleti şfichiuiri de negre curele,
obrazul lumii să-l fulgere ca o biciuşcă.
Dinţii rânjiţi părea-vor că rup şi că muşcă
din toate năpastele mele.

Şi mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare,
cu pumnii grei să izbească-ntr-un piept de furtună,
sau viaţa s-o prindă de gât şi s-o pună
în faţa mea, în genunchi, să-mi ceară iertare.

Vânăt de silă şi ură, leşu-mi sălbatic
nu va fi luminat de raiuri boltite...
Cei ce-or intra în celulă, vor merge ca pe jăratic
pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuţite.

Şi-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată,
şi vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă.
Zadarnic s-o umple cu plâns găleată după găleată,
din ciment vor musti lacrimi noi şi pereţii mereu au să plângă.

Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,
am să las, să-mpietrească pe veacuri ca stalactita.
Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita,
sus, pe un cer decăzut şi duşman...