Ca umbra fioroasă a solului osândei,
se lasă grea noaptea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulțimi de viermi ori oameni înmormântați de vii.

S-a dus o zi...
Ce bine când înc-o zi se duce,
sfârșește-un veac de foame, de chin și de bătăi
și vine noaptea, noaptea...
- o, de-ar veni sub Cruce,
să nu mai vezi doar foame și groază-n ochii tăi!

Baraca-i plină-plină...
Prin gropi și prin noroaie,
pe jos n-au loc, grămadă-s, cu sutele trântiți,
zac unii peste alții, murdari și uzi - o claie
de putrede cadavre, de monștri-nvinețiți!

De-ți vine-n gând o clipă, în pragul adormirii,
trecuta zi,
te zgudui și-o izgonești avar!
Și-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
vezi pâini, vezi mese-ntinse
și, când să mânci... dispar!

Prin sârme urlă vântul cu ger și cu zăpadă,
vecinul nu mai geme,
nici tremură -
ciudat!
Toți sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă,
el nici tresare...
doarme adânc:
s-a liberat!

Târziu, când se alină infernul gălăgiei,
abia atunci s-aude câți gem și cum tușesc,
te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei:
sunt oameni?
Dar n-au parcă nimica omenesc.

Plantonul singur mișcă, târându-și prin unghere
o umbră uriașă de schelet străveziu...
Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere
cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O Doamne, azi de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate
spre cer măcar să-și nalțe nici gândul cel mai mic!
Coboară-Te-n adâncul acesta Tu și-i scoate,
fă totul doar Tu singur, ei nu mai pot nimic!