Solia vieții mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-și suie,
cu bine-n Mâna Ta Iisuse
sfârșitul slujbei să și-l puie!

Ascult cum inima-mi se curmă
în zbateri tot mai ostenite
ca fâlfâirile din urmă
a unei aripe rănite...

Simt c-am ajuns la o răscruce,
că mult trudita vieții cale
coboară-n liniștea ce-aduce
sfârșitul zbuciumării sale.

Că fiecare fâlfâire
e-o liniștită-apropiere
de recea țărnii înfrățire,
de dulcea slavei înfiere.

Simt cum se smulge-ncet din mine
a firii frântă rădăcină
și-n împăcarea care vine
întregul cer mi se-nsenină.

Uit zbuciumul și-ndurerarea
din lupta-n urma mea rămasă
și peste toate simt uitarea
cum albă, ca un văl se lasă.

Se șterge-ncet, încet din mine
pământul părăsit departe,
cu toată lupta lui fierbinte,
cu toate urile-i deșarte.

Nimic n-am contra nimănuie,
nici gând, nici dor de răzbunare,
în toată inima mea nu e
decât odihnă și-mpăcare!

Numai un dor rămas fierbinte
spre voi, cei dragi, mă cheamă iară,
voi, fiii fericirii sfinte,
voi, neuitata mea comoară.

Și chiar din Porțile Divine,
spre voi îmi mai întorc privirea
căci și-n pământ, și-n cer, cu mine,
întreagă eu vă duc iubirea!