...Când m-au închis trântind în urmă
cu zgomot ușa grea de fier,
în noaptea grea, privea spre mine
pe-un strop de geam, un strop de cer!...
...O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins,
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit și doborât și-nvins!...
În câte rânduri către Tine
s-a ridicat privirea mea
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!
De câte ori în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat și doborât doar gândul
și ochii a privi puteau!
O strop de cer, cu ce putere
și har mă-nviorai atunci,
ce liniște-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!
O strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit
să știu, să simt că chiar și-acolo
El mi-a rămas nedespărțit.
Când te-am văzut, din prima clipă,
simțit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur,
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!
Sursa: Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Vol. III, Rugul. Testamentul meu. Jurnalul meu. Memoriile mele. Spovedania mea. Mărturii despre jertfele și biruințele Oastei Domnului, din anul 1948, până în anul 1976, Editia 3, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, pp. 179-180.
Adaugă un comentariu
Comentarii
Nu există comentarii.