Voi care vă puteți deschide a voastră ușă
când doriți,
voi, ce puteți ieși din casă, sau să intrați,
- după plăcere,
voi ce puteți privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele și luna nopții,
sau câmpul înflorit și verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănați ai iernii,
- voi nu știți ce înseamnă-o ușă
pe care n-o puteți deschide
nici la nevoie,
nici la voie,
o ușă unde n-ai tu cheia,
dar care-i totuși ușa ta!...

Voi care nu știți,
care n-aveți de unde ști ce-amar se plânge
și-ngrozitor se poate arde
și suferi, de viu în groapă,
dincolo, după-o ușă-nchisă,
mai îngropat decât toți morții...
Voi, care n-ați stat treji în flăcări de așteptare
nopți și zile
și luni și ani
cu răsuflarea oprită
și auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
și de bănuială
și chinuiți de deznădejde și de nădejde totodată,
napoia unei uși închise pe dinafară,
- de un veac...

Voi care nu știți în ce adâncuri întunecate
și-n ce iaduri
se prăbușește și ridică,
trăiește ne-ncetat
și moare
de mii de ori pe zi un suflet zdrobit
bucată cu bucată,
clipită de clipită-ntruna
de mii de ori
gustând otravă,
stând singur după-o ușă-nchisă
ca după-o piatră de mormânt.

Voi care vă puteți întinde din casă,
mâinile-amândouă,
să vi le răcoriți în stropii călduți ai ploilor de mai,
voi, care vă culcați pe iarbă sub merii
sau cireșii voștri,
sau vă puteți purta pe brațe, zâmbind, copiii
și soția,
sau iarna v-aruncați prin neauă,
cu fața roșie și plină,
sau toamna vă puteți întinde
în grădinița voastră mâna
spre-o prună roșie-ntre frunze
sub care încă-s stropi de rouă,
sau orișicând vă este sete puteți bea apă,
după voie,
din cana voastră
sau din unda unui izvor însingurat
și-apoi să odihniți la umbră,
să mirosiți o floare albă,
să vă uitați la peștișorii ce-noată jucăuși în râu,
să vă scăldați voioși în apă,
în soare sau în praful cald...

Voi, care vă puteți în pace ruga în odăița voastră,
cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voștri, cu soția
sau singuri,
sau în Casa Sfântă
și nimeni nu vă râde-n față,
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteți siliți s-o faceți în pat,
cu pătura pe față
ci liniștiți,
cu tot respectul
și bucuria-acelei clipe...
Voi care după ușa voastră stați liniștiți,
netremurând -
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simțiți un pas -
că veți fi scoși, nu știți de cine,
că veți fi duși și nu știți unde,
că veți fi chinuiți de-oricare
și nu știi pentru ce,
oricând...

Voi, care vă puteți în voie culca în așternutul vostru
și făr-să vi se-nsemne locul
ce nu-i permis să-l depășiți,
voi, ce puteți mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreți,
sau care, când simțiți nevoia de-a rămâne
cei mai singuri,
puteți ieși, de vreți, din casă
sau din mulțime,
neopriți...
O, voi nu știți,
nu știți ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
o ușă ce-o deschizi când vrei!...
O, voi, ce nu știți,
nu știți încă,
nici vreți să știți,
nici nu căutați
să știți, ce va urma clipitei
când Dumnezeu o să vă spună:
„Plecați, voi, blestemați, în focul de veci
în care n-ați crezut...”
Voi, care nu gândiți nici astăzi
și nici nu vreți să țineți seama
ce iad-spăimântător și veșnic e depărtarea de Hristos,
ce noapte veșnică-i aceea neluminată de-o nădejde,
de nici o singură nădejde,
pe vecii vecilor închiși...
Voi, care nu vă dați azi seama ce-ngrozitor
este păcatul,
fiindcă fără nici o teamă trăiți în el
și el în voi,
nici cât de veșnice sunt: noaptea și chinurile remușcării,
și usturimea conștiinței de-a pururi nemaiadormite,
și ispășirea nesfârșită a săvârșitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu ce-l cunoșteați...
voi nu știți ce respingeți astăzi,
când nu vă pasă de Hristos,
când n-ascultați chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
și când respingeți harul care e Ușa Veșnicei Lumini!

...Dar cînd veți fi ajunși, odată,
napoia unei uși închise
a unei uși pe veci închise,
pe veci închise, după voi,
cînd veți fi despărțiți de-apururi
de orișice ființă scumpă,
când singuri,
singuri pe vecie
vă veți trezi închiși, închiși
în deznădejde,
în uitare,
în veșnica-ngrozire,
singuri,
și vă veți da cu spaimă seama că-n veci
și-n veci așa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveți măcar în ea nădejde,
atunci
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veți trezi,
gândindu-vă ce har, odată, era o ușă larg deschisă,
o ușă larg deschisă vouă spre mântuire
prin Hristos...
Că-o viață-ntreagă-a stat deschisă,
deschisă și îmbietoare,
dar voi batjocorind iubirea,
disprețuind înștiințarea
și lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-ați vrut să credeți nici în moarte,
nici în osânda necredinței,
nici în Gheena unde focul
și viermele
vor roade veșnic
- și astfel v-ați închis voi singuri,
cu mâna voastră
ușa vieții
și ați ajuns pe drept în locul unde vă chinuiți acum...
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci.
Abia atunci veți ști ce-nseamnă
o ușă
care vi s-a-nchis,
o ușă ce v-a fost deschisă atâția ani,
atâta vreme,
dar care-acum vă va fi-nchisă, pe veci de veci,
pe veci de veci...

O, tu cel pentru care ușa mai este încă azi deschisă,
nici la chemarea cea din urmă,
ce-i poate asta,
nu răspunzi?