Mormântul meu cu ziduri negre,
cu patru schelete de fier,
cu șapte gratii ruginite
și-un strop îndepărtat de cer...

Mormântul meu! Cu ce putere
ai răscolit viața mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale
am cunoscut durerea ce-i,
ce mare-i harul rugăciunii,
ce-adâncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale
așa am suferit, încât
nu sunt străfunduri să măsoare
adâncu-n care-am coborât!

Dar nu-i nici culme însorită,
nici stări să poată aduna
atâta strălucire câtă
mi-a luminat în noaptea ta.

N-aș fi știut că pot fi lacrimi
atât de-amare pe pământ,
nici cât de-adâncă-i deznădejdea
din lupta sufletului frânt.

Dar nici n-aș fi aflat ce-aproape
e Domnul cu adevărat
de-acel ce-L cheamă, ca acolo,
când sufletul e-nmormântat!...

Mormântul meu, cu ce lumină
ai răscolit viața mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta.