S-au strâns, sub un zid învechit de-nchisoare,
În haine vărgate, un grup de strigoi,
La glezne cu lanțuri de lună, ușoare,
Și licăre stranii în ochii lor goi.

Întâiul le zise: „Fârtaților, eu
În cazne grozave-n sfârșit într-un beci,
Iar carnea zdrobită a trupului meu
A fost aruncată-n răscruci de poteci”.

Al doilea zise: „De foame m-am stins,
În frigul celulei păreri mestecând.
Aaa! Pielea pe oase uscată s-a-ntins
Și mâna-am mușcat-o-n neștire, gemând”.

Al treilea zise: „Iar eu am zăcut
De-o boală cumplită, ce n-are alin,
Și-am ars mistuind de aprinderi, tăcut,
În nopți nesfârșite de zbucium și chin”.

Al patrulea zise: „Am fost la Canal,
În cruntă robie, prin vânt și zăpadă.
Sleit de puteri am căzut de pe mal,
Cu roaba de fier peste mine, grămadă”.

Și-al cincilea-a zis: „Cea mai grea suferință
E-atunci când în ceasul de cumpănă cazi
Răpus de speranță și frânt în credință”.
Tăcură. Cocoșii cântau printre brazi...