Stăteam la geam într-o celulă,
Printre zăbrele-n gol privind;
Durere m-apăsa destulă
Şi lăcrimam, un vis hrănind.

Vieți de-o grea osândă-nvinse
În grote lungi de chin zăceau,
Când, din cenuşa zilei stinse,
Fâşii de-amurg se desfăceau.

Cu ochii-arzând ca o văpaie,
Livizi şi de putere storşi,
Păream oşteni în rupte straie
Din mari dezastre-atunci întorşi.

Dar cum stăteam aşa, icoane
De mutilaţi şi de proscrişi,
Printr-o spărtură din obloane
Pătrunse luna pe furiş.

Priveam simțind că-n noapte, unii
Cu dor ca noi spre ea privesc
Şi ne părea că-n ochii lunii
Priviri şi doruri se-ntâlnesc.

Priveam, şi-o umedă tăcere
Se răspândea în colb de-argint…
Trăiam o caldă sfâşiere
Şi-al depărtărilor alint... 

Pe nesimțite, fiecare
Spre ea privirea ne-am întins,
Până ce sfânta călătoare
Sub raza lină-i ne-a cuprins. 

Simțeam cum inima nebună
Se frânge-n zăbrelitul geam
Şi nu ştiam de plânge luna
Sau în celulă noi plângeam.