În temniță-s atâtea plângeri
Şi-atâtea silnice dureri,
Că răstingnit în tine sângeri
Tânjind zdrobit surâs de îngeri
Sub lespezi crunte de tăceri. 

Atâtea patimi de-ntuneric
Stârnesc în cuget frământări
Şi gușteri cu venin coleric
Se lăfăie-n culcuş isteric
Că te cuprind încrâncernări. 

Nu-i clipă să nu simți că-ți arde
În flăcări sufletul răspus.
Şi zilnic sfichiuit de joarde
Te zbuciumi cu suspin în coarde
Şi taci pe astrul tău apus. 

Un fir de iarbă, sau o floare
Nu-i chip să prindă rădăcini,
Căci gardieni presară sare
Pe lut pavat cu pietre amare
Să nu răsfrângă-n iad, lumini. 

Vreo pasăre cumva de-ncearcă
Să se strecoare peste zid
E alungată brusc de parcă
Ar căuta cu minte bearcă
Să fure spini, să-i ducă-n vid

Învolburat de-o grea furtună
Izbești cu pumii-n propriu-ți hău
Înduri cu patimă nebună
Și mut te spânzuri de genună
Ca de-un coșmar cu ștreangul tău

Și-aștepți, aștepți, topit de vaer
Să-ți mântui vlaga pic cu pic
Și jindui atârnat în aer
Ca puful destrămat din caer
Să pieri în volburi de nimic