Când merg pe căi apuse, cu gândul, văd în zare
Un cer întors și verde pe care nu-i o stea…
E şesul drag, imensa întindere pe care
Stă risipită toată copilăria mea.

Din pâclele uitării se-nalță fără veste
Icoane, fapte, chipuri ce altădat-au fost
Şi, din trăite-aievea, se schimbă-ntr-o poveste
Ce-n fir vrăjit urzește al vieții mele rost.

Văd robotind pe mama lâng-un cuptor de pâine,
În timp ce tata-și face zăbavă în Psaltire,
Precum pe-aceleași file-şi vor face alții mâine,
Și pururi, căci schimbarea e numai nălucire.

lar pe bătrâni, o Doamne, ce limpede-i aud!
Bunicul cearc-a prinde un roi într-un agud
Spre-a-l duce în prisacă. Bunica toarce-un caer.
Un viu miros de izmă e risipit în aer.

Mă-ntâmpină bătrânii cu caldul lor sărut.
Apoi mă ospătează cu azimă și miere.
...Deodată ca o ceață se lasă pe trecut
Și-n cimitirul tainic văd două cruci stinghere.

Sunt morți de mult bătrânii și plugu-i la perete,
Dar eu îi simt în brazda uitatului ogor.
Cum m-aş întoarce iară la ei, cu câtă sete
Aş săruta pământul călcat de paşii lor.

Pe voi, colegi de școală, cum v-aş uita, copii?
Pe tine, Niță Japșă, Dănilă și Măciucă,
Şi-atâţia alţi, şi lungul şirag de nebunii,
Şi statul în genunche, la colț, pe coji de nucă.

„Ți-aduci aminte, Niţă, când naibii-am dat cititul
Şi-am mers apoi cu luntrea pe iezer la Vlădeni?
Ne-a prins acolo tata, dosiți în buruieni,
Dar era bun ca pâinea și ne-a iertat, iubitul.

Și-ți mai aduci aminte când s-a sculat tot satul
De-a alungat țiganii din cărămidării?
Căci ei legat-au ploaia, vorbind cu necuratul,
Și se uscase grâul de secetă-n câmpii.”

Parcă din nou mă aflu-n poiana din pădure,
Unde-ascultam adesea al păsărilor cor
Şi-ntr-un sfârşit de august, la un cules de mure,
Simții întâiaşi dată al dragostei fior.

Mai port în ochi lumina din răsărit de soare
- Senin surâs serafic al lumii celeilalte -
Ce-n sfânt potir preface orice măruntă floare,
lar boabele de rouă le schimbă-n diamante.

Şi cum aş da uitării lumina de poveste
Şi mistica tăcere dintr-un amurg târziu,
Când dorul frige-n inimi, iar geana zării este
Un catafalc de aur cu-al soarelui sicriu.

De ce-am plecat de-acolo, de ce m-am dus departe
De locul ce-mi fu leagăn şi-acum l-aş vrea mormânt?
Crezut-am că norocul e la oraş, la carte,
Şi am făcut din mine străinul care sunt.

Căci de mă-ndreaptă gândul cu inul la topilă
Sau mi-amintesc de-o noapte cu caii la păscut
Şi dropia-mpuşcată aproape de movilă,
Ori simt înfiorarea întâiului sărut,

Mă simt învins, nevolnic în larga lumii larmă,
Un strop căzut în valuri vuind într-un ocean;
Fierbinte-ntre pleoape o lacrimă se sfarmă
De dorul fericirii pierdute-n Bărăgan.

Dar când mi se întâmplă, biet bulgăre de tină.
S-ating pământu-acesta slăvit de Dumnezeu,
Se face dintr-o dată în mine iar lumină
Și prind putere nouă ca miticul Anteu.